☺☺☺Cristian Vasile - Literatura şi artele în România comunistă 1948-1953

După citatul pe care l-am dat sâmbăta trecută din recenta lucrare a lui Cristian Vasile Literatura şi artele în România comunistă 1948-1953 (Humanitas, 2012), a sosit momentul unui comentariu ceva mai lung. Subiectul e vast, iar autorul, reproşând lipsa de erudiţie a unora din cărţile dedicate temei, se străduieşte să dea o imagine cât mai exactă evenimentelor înghesuite într-un interval de timp relativ scurt, însă plin de dezvoltări dramatice. Primul „cincinal” al regimului comunist e unul cu adevărat negru, iar aşa-zisul domeniu al suprastructurii, considerat vital de noii conducători, e printre primele afectate. Procedând sistematic, Cristian Vasile consacră un prim capitol instituţiilor cărora le-a revenit rolul implementării noii ideologii, de la Ministerul Informaţiilor (organism tipic totalitar, ulterior Ministerul Artelor şi Informaţiilor) până la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a partidului unic. Că artiştii şi cultura nu mai puteau rămâne de capul lor e de la sine înţeles în logica vremurilor, iar limbajul vremii impune conceptul de „îndrumare”, un eufemism menit să ascundă dictatul brutal şi amestecul politicului în treburile artistice.

Modalitatea majoră de îndrumare este, potrivit lui Cristian Vasile, înregimentarea în aşa-zisele uniuni de creaţie (ale scriitorilor, muzicienilor, artiştilor plastici), în realitate curele de transmisie pentru directivele de partid şi, de ce nu, pentru meta-îndrumarea exercitată de consilierii sovietici, căci una din principalele caracteristici ale perioadei este, alături de teribilul conformism al ideilor, mimarea servilă a jdanovismului importat din est. Materialul folosit, extrem de bogat, aduce la lumină documente din arhivele de partid din care se întrevăd nu doar spiritul obtuz şi brutal al indicaţiilor de tot felul, ci şi o serie de disonanţe şi deosebiri de nuanţă între tovarăşii de drum, îndeobşte nepuse în evidenţă, între comunişti şi social-democraţi înainte de absorbirea celor din urmă în partidul unic muncitoresc.

Mecanismul de control al artistului este unul de tip carrot and stick, cum ar zice anglo-saxonii. Cei (relativ puţini, să ne înţelegem) care nu se înregimentează necondiţionat sunt ostracizaţi (cazul tipic e cel al lui Arghezi de până la „lămurirea” din 1954-1955), iar conformiştii (mult mai numeroşi), răsplătiţi (Sadoveanu, ca să menţionăm un nume din aceeaşi generaţie şi de acelaşi calibru literar). Recunosc că mi-ar fi plăcut să văd mai multă informaţie referitoare la premiile şi recompensele de care au avut parte creatorii ascultători. Meritul lui Cristian Vasile este de a fi trecut de nivelul instituţiilor la cel al indivizilor. El discută şi aşa-zise „cazuri”, cum ar fi cel al pictorului M.H. Maxy sau ale criticilor G. Călinescu sau Tudor Vianu, dovezi suplimentare ale fluidităţii limitelor dintre privilegii, oportunism şi dizgraţie.  

Deşi titlul nu se referă explicit decât la aria artistică (cinematografia, „cea mai importantă dintre arte” se bucură de un capitol consistent), studiul lui Cristian Vasile nu ocoleşte învăţământul, expediat fatalmente destul de rapid. Literatura şi artele în România comunistă 1948-1953 este o carte demnă de interesul cititorului dornic să priceapă o epocă relativ recentă pe care n-a trăit-o şi despre care circulă destule legende. Intelighenţia română iese destul de şifonată, deşi circumstanţe atenuante se pot găsi. O şifonare ale cărei cute nu s-au îndreptat complet nici în cele şase decenii şi mai bine care au trecut din 1948.

Despre o altă carte în care Cristian Vasile atacă o temă apropiată (Politicile culturale în timpul regimului Gheorghiu-Dej), am scris mai demult aici.