☺☺☺Adrian Sângeorzan - Vitali

„Sunt Vitali Ahmatov, un copil rus corcit care a ajuns în New York, oraşul visurilor sale şi în care în loc să se simtă bine, se simte ca peştele pe uscat.” Aşa se autocaracterizează personajul central al romanului Vitali de Adrian Sângeorzan (Curtea veche, 2008) şi ar fi greu să rezumi mai concis intriga cărţii. Pe jumătate rus, pe jumătate evreu şi rămas orfan de tată (acesta, violoncelist, a imigrat în Israel unde a murit undeva prin Gaza), Vitali are senzaţia că a tras lozul cel mare atunci când mama lui, plecată în America, vine să-l ia cu ea.

Adolescentul de 15 ani părăseşte Rusia fără mari regrete. La urma urmei, de ce să-i fi părut rău după mizeria şi privaţiunile din patrie? Daşa, o prietenă apropiată a familiei, născuse acasă în aşteptarea ambulanţei („Spre dimineaţă, au venit curentul electric şi maşina Salvării pe care nimeni n-o mai aştepta.”), iar un bloc din cartier fusese spulberat de o explozie provocată de separatiştii ceceni (ocazie cu care murise şi Tania, o fată cu care Vitali tocmai parcurgea primii paşi ai vieţii sexuale). Aşadar, un trecut încărcat, dar la orizont se profilează la terre promise. Sosirea la New York îi rezervă lui Vitali unele surprize. Departe de a se aşeza undeva în buricul târgului, în Manhattan, mama lui locuia în plin ghetou rusesc într-o suburbie şi avea o ocupaţie dubioasă, undeva la limita incertă dintre prostituţie şi striptease. Eroul nostru nu pare foarte marcat de descoperire, ba chiar pare să se împace cu traiul la limita legii şi, în momentul în care mama începe să lucreze pentru un interlop rus, face şi el câteva comisioane transportând (după toate regulile comerţului conspirativ) diamante din Rusia pe care le înghite la Moscova spre a le elimina la destinaţie.

Vitali începe să câştige bani, dar în paralel consumă droguri (marijuana fuma încă din Rusia) şi bea, iar cu ocazia unei escapade adolescentine cu automobilul comite un accident grav şi e arestat. Norocul pare să nu îi mai surâdă, deşi dracul nu e chiar negru de tot. Mama îi plăteşte cu bani grei un loc într-o tabără de reabilitare în Utah (la revenirea din tabără Vitali o va găsi în închisoare, deoarece reţeaua interlopă din care făcea parte fusese demantelată de autorităţi). Pare punctul cel mai de jos al existenţei protagonistului. Cu toate astea, el va găsi resurse de revenire şi se va înrola la puşcaşii marini. În paranteză fie spus, unul din străbunicii lui săvârşise fapte de vitejie în revoluţia bolşevică, iar gena vitejiei belicoase pare să înceapă să se exprime din nou. Tânărul trimis în Irak, unde e răpit de terorişti, dar evadează spectaculos, apoi e rănit grav şi trimis înapoi în America pe post de erou. Acolo în aşteaptă iubita lui, Alina, ea însăşi o fiinţă cu un trecut încărcat (fusese adoptată de o familie americană, după o copilărie trăită în mizerie în Republica Moldova). Vitali pare să se fi maturizat, el refuză ofertele obişnuite în asemenea ocazii (cum ar fi vânzarea poveştii pentru a se scrie o carte pe baza ei). El afirmă că vrea să-şi scrie singur povestea şi, până una, alta, opreşte derularea visului american şi se reîntoarce în Rusia. Se evită în ultimul moment un happy end care ar fi compromis complet cartea şi se deschide perspectiva unei existenţe cu evoluţie neliniară.

Trebuie să recunoaştem că Vitali e o carte în care se întâmplă mai tot timpul ceva, deşi uneori acel ceva e destul de previzibil. Cu toate astea, romanul are multă prospeţime şi e bine scris. Adrian Sângeorzan, el însuşi emigrat în America acum 20 de ani, nu eşuează, cum se întâmplă adeseori cu scriitorii români de condiţie similară, prin a scrie poveşti despre micuţa lume a imigranţilor români. Sângeorzan scrie din fericire o poveste ceva mai puţin neaoşă şi - naraţiunea e la persoana I - reuşeşte cu destulă naturaleţe să se transpună în pielea „corciturii” Vitali. Poate unele din episoadele poveştii nu sunt foarte bine motivate intern, poate unele opţiuni ale autorului sunt cam superficiale, după cum e posibil şi ca unele componente ale simbolisticii să fie cam groase (bunăoară, trimiterea la sensul etimologic al cuvântului Vitali, cu conotaţii legate de rezistenţă şi pofta de a trăi). Cu toate astea, un roman onest, solid, bine cusut la încheieturi şi care la o adică s-ar putea şi ecraniza.

La sfârşit, două vorbe despre ceea ce mi s-a părut a fi o strategie de marketing caraghioasă. Las la o parte aspectul hidos al coperţii (care reproduce o imagine din Irak realizată folosind un dispozitiv care vede şi în spectrul invizibil ochiului). Pe una din cele trei benzi verticale se „derulează” un fragment dintr-o apreciere critică (Andrei Codrescu, nu şagă!) potrivit căreia Vitali e un nou Holden Caulfield, iar romanul, probabil, un De veghe în lanul de secară al anilor 2000 (textul complet al clasicului e aici). Or fi, nu zic, unele asemănări cu eroul lui Salinger. Dar să-ţi vinzi marfa, mai ales când marfa e o carte, scriind taman pe coperta I că nu e, la drept vorbind, prea originală, asta parcă aduce a prostie nepricepere. Editura a vrut, probabil, să se fălească cu lauda lui Codrescu, dar ce a ieşit...