joi, 8 aprilie 2010

☺☺☺ Petru Cimpoeşu - Nouă proze vechi ● Ficţiuni ilicite

Dipticul de proză al lui Petru Cimpoeşu (Nouă proze vechi ● Ficţiuni ilicite, Polirom, 2008) e una din puţinele cărţi ale vremurilor noastre la care merită - şi chiar e bine - să citeşti prefaţa autorului (au trecut vremurile când Grigore Ureche îşi începea cronica cu celebra Predoslovie către cititor). Autorul nostru e foarte cinstit şi explică mai întâi ceea ce se vede şi din titlu, anume că e vorba de două seturi de proze, unele mai vechi, scrise înainte de 1989, altele mai noi, scrise după 2000 şi apoi (important pentru cel ce doreşte, spre deosebire de noi, chiar să analizeze scrierile), că cele mai recente bucăţi se doresc un omagiu aşa-zişilor optzecişti prin utilizarea citatului, autopastişei şi intertextualităţii.

Să lăsăm însă criticii să-şi bată capul cu asemenea termeni complicaţi. Titlul calamburistic-oximoronic al primei părţi (să nu uităm că „nouă” e o formă arhaică de plural, vezi „Toate-s vechi şi nouă toate”) constituie un chapeau aşezat peste povestirile scrise în ultimii ani de comunism şi marcate de restricţiile şi atmosfera epocii. A venit un scriitor din Bucureşti deschide volumul şi propune o scurtă incursiune în preocupările omului de litere sosit, în spiritul vremurilor, pe teren („în orăşelul nostru”) cu ocazia lunii cărţii la sate, ocazie cu care i se bagă în suflet tot felul de localnici dornici de a-i furniza subiecte literare. Într-un registru similar se poate localiza Cântecele tinereţii, al cărei erou nimereşte în juriul unui concurs muzical pentru mase. Piesa CARP propune un pretext narativ în esenţă lexical (să recunoaştem, destul de subţire), pornind de la un caz de omonimie (Carp ca nume de familie vs. acronimul CARP, Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor). Modeste ca intenţii (şi realizare) rămân câteva alte texte, precum Femeia trecu strada, I.O.V. sau Milionarul american.

Petru Cimpoeşu a lăsat ce e mai bun la sfârşitul primului grupaj de proze (Protosifon, Teorema urechii şi În drum spre happy-end). Protosifon e o parodie de exerciţiu semiotic: mătuşa Catinca, femeie simplă, fără carte, visează în 1958 cuvântul „casetofon”, desigur cu mult timp înainte ca referentul acestuia să se fi inventat:

Neliniştitor în acest vis era tocmai faptul că se constituia dintr-un singur cuvânt, şi nimic mai mult, cuvânt pe care mătuşă-mea probabil îl văzu mai întâi scris - şi zic probabil deoarece, neştiind carte, ea nu putea fi sigură că lucrul acela scris era chiar cuvântul CASETOFON -, apoi îl auzi rostit de o voce impersonală, rostit de mai multe ori, cu intenţia vădită de a i-l imprima în memorie şi, în sfârşit, trezindu-se imediat [...] aprinse cu un chibrit lampa şi, îndată după aceasta, candela.

Timpurile nu erau, desigur, prielnice pentru apariţia unui Petrache Lupu feminin, iar mătuşa Catinca, departe de a aplica metoda neogramaticiană cunoscută drept Wörter und Sachen, mai are un vis suprarealist la distanţă de 20 de ani de primul, arătându-i-se de data asta straniul cuvânt „protosifon”. În drum spre happy-end, încheietoarea de pluton a prozelor prerevoluţionare, relatează pe spaţiul a vreo 20 de pagini zbuciumul sufletesc al unui anume... Petru Cimpoeşu, care este citat la tribunal ca inculpat pentru un presupus furt de care omul nu are habar şi sfârşeşte, ca nenea Anghelache, sinucigându-se.

Ficţiunile ilicite, produse ale unei alte epoci, se revendică la de o estetică declarat diferită de a tinerilor furioşi şi dezinhibaţi promovaţi asiduu în ultimii ani de editurile noastre (de aceea ficţiunile ar fi „ilicite”) sau de a nesfârşitelor (de)zbateri pe tema postmodernismului (proza Băi, fiţi postmoderni, altfel nu ne primeşte în NATO!). Bucăţi precum Primii oameni nu ştiau să înjure şi Ficţiune ilicită - fără sex ar fi, în aparenţă, ilustrări ale unui adevărat manifest literar al cumințeniei. Autorul e prea inteligent pentru a-şi expune programul în mod explicit sau măcar ostensiv şi îl îmbracă într-o formă satiric-parabolică. De pildă, în Ficţiune ilicită - fără sex Valerian, un basarabean, („Toate poveştile cu basarabeni sunt mai mult sau mai puţin îndurerate”) se căsătoreşte cu o tânără pentru a obţine cetăţenia română. Căsătoria e şi nu e de convenienţă, căci cei doi soţi sfârşesc prin a se iubi, însă platonic, deoarece sexul femeii nu permite, din cauza unei malformaţii anatomice, actul sexual.

Perla coroanei este Fenomenologia invizibilului, în realitate un mic roman pe linia deja cunoscută a realităţii mistic-sordide din Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni. Straniul caz al lui Doru Ifrim, tânăr activist comunist care pleacă la mănăstirea Stirihoi pentru a ancheta un incendiu suspect, sfârşeşte prin a se călugări şi moare martir, e punctul de pornire al unor delicioase divagaţii în spiritul optzecist invocat în prefaţă. Una peste alta, Petru Cimpoeşu nu dezamăgeşte decât arareori, iar atunci când o face, are cel puţin scuza că nereuşitele se localizează mai ales în texte mai vechi şi presupus aflate supt vremile respective.

2 comentarii:

Anton spunea...

Adevărul e că articolul postat de dumneavoastră are pentru mine o onestă valoare pedagogică. Şi pe mine mă bate gândul - dar nu prea rău - să alcătuiesc un volum de proză scurtă. S-a strâns în timp ceva material. Numai că, la unele dintre texte am ajuns să cam strâmb din nas, iar la altele, pe care le găsesc publicabile, probabil că vor strâmba alţii, mai "antipatetişti". Acum, de!, accept şi părerile "antipatetiştilor", mai ales când aceştia se bazează pe zicerea că "bunele şi înălţătoarele sentimente sunt calea sigură către o literatură proastă". Îmi permit, totuşi, în naivitatea mea, să nu o iau ca pe o sentinţă absolută, deşi mi-e clar că afirmaţia conţine o mare doză de adevăr. O să găsesc, sper, cândva o cale de a lăsa să treacă în volum texte onorabile, deşi asta e o năzuinţă cam iluzorie, având în vedere varietatea gusturilor. Din păcate - sau din fericire, cine ştie? - n-am stat eu să-mi bat capul prea mult în privinţa tendinţelor de lectură a publicului sau să fiu atent la trendurile care se mai poartă prin literatură, din viziunea de elită a criticii. Oricum, proiectul meu e destul de vag iar realizarea lui, dacă va veni vreodată, e menită a se produce într-un viitor destul de nebulos şi îndepărtat.
Acestui ipotetic volum i-am scris deja un soi de cuvânt înainte, sau mai degrabă am făcut o ciornă pentru o asemenea predoslovie. Chiar mă întrebam dacă un demers literar de genul ăsta şi-o mai afla rostul în literatura noastră de azi şi nu pare ceva desuet. M-am bucurat să văd că şi alţii recurg la aceste chestiuni şi o astfel de întreprindere nu pare deloc deplasată, ba dimpotrivă e receptată bine de cititor. Bine, acum e important şi cine, şi cum o scrie. Iar mie unuia îmi place cum şi ce scrie domnul Petru Cimpoieşu, deşi unii îl găsesc cam uşurel şi nesemnificativ. Mă rog, păreri şi păreri.

Micawber spunea...

@ Anton

Desigur, sunt printre ultimii care si-ar permite sa dea sfaturi unui autor. Am sa spun, totusi, ca sentimentalismul literar e una din caile sigure spre dezastru. Nici macar pe vremea lui Vlahuta sau Bratescu-Voinesti situatia nu era mult mai buna, da' mai trecea cate ceva. Azi, mai greu.

Nu stiu daca trebuie sa 'va bateti capul' cu tendintele de lectura sau cu opiniile criticii, desi - sa nu ne ascundem dupa deget - si literatura (in forma ei de carte publicata spre a se vinde) e o marfa la care se aplica principii de marketing.

In fine, si chestiunea prefetei e gingasa. Prea multe explicatii varate pe gatul subtire al cititorului il pot alunga repede. Sa nu uitam ca cititorul (mai ales cel contemporan) e sperios mai ceva ca o antilopa si poate fugi iute in directia taman opusa volumului care i se pune sub nas.