☺☺ J. M. G. Le Clézio - Diego & Frida

Conform unui stereotip mental destul de răspândit (şi, să recunoaştem, nu lipsit de susţinere în realitate) mexicanul e un ins asupra căruia Statele Unite exercită o atracţie magnetică şi care e gata să facă orice (inclusiv sa treacă Rio Grande pe post de wetback) doar, doar o ajunge acolo, unde are de regulă statutul de imigrant ilegal, muncitor la negru plătit mizerabil, paria etc. Citind Diego & Frida de J. M. G. Le Clézio(Paralela 45, ediţia a doua, 2008) găsim cel puţin o excepţie notabilă de la regula de mai sus, celebrul cuplu de pictori Diego Rivera - Frida Kahlo. Cartea (apărută în colecţia Perechi celebre a editurii) este o biografie (neromanţată) a celor doi şi le urmăreşte existenţa din primele două decenii ale secolului XX, marcate de marile frământări sociale din Mexic, trecând prin agitaţia anilor '30 şi până la moarte (Frida moare în 1954, Diego, trei ani mai târziu).

Diego şi Frida sunt, cel puţin în datele lor imediate, personalităţi foarte deosebite. El (mai în vârstă cu aproape 20 de ani decât ea) e o natură htonică, un uriaş plin de energie şi poftă de viaţă, un poligam prin excelenţă, practic amoral în ceea ce priveşte relaţiile dintre sexe (am şi pierdut şirul căsătoriilor pe care le-a încheiat, al amantelor şi copiilor pe care i-a avut). Ea e ceea ce unii numesc femeia unui singur bărbat, o fiinţă care are parte toată viaţa de imense suferinţe fizice (sechele de poliomielită la care se adaugă urmările unui accident de circulaţie, avorturi repetate şi traumatizante etc.). La toate aceste deosebiri se adaugă şi cosmopolitismul lui Rivera, care, deşi are o creaţie cu un evident caracterul naţional, mexican şi precolumbian, îşi face stagiul boem cvasi-obligatoriu la un artist, petrecând lungi perioade de timp la Paris (loc unde Fridei nu-i prieşte, după cum nici la New York nu-i place, spre deosebire de majoritatea compatrioţilor de la sud de Rio Grande - ea numeşte Statele Unite Gringolandia). Pe cei doi îi unesc, dincolo de faptul că sunt amândoi nişte adevăraţi hibrizi umani, rezultaţi din amestecul a numeroase rase şi naţionalităţi (detaliu semnificativ, lipseşte la ambii elementul anglo-saxon), o nelinişte creatoare permanentă şi, desigur, o pasiune erotică devoratoare pentru celălalt, un lasă-mă dar nu-mi da pace care îi face să se recăsătorească după ce divorţează, deşi e drept că cea de a doua căsătorie nu se mai consumă fizic, ci doar afectiv. În fine, ambii artişti sunt animaţi de idealuri politice asemănătoare. Ei militează în cadrul partidului comunist şi (în ciuda vindecării de unele iluzii) rămân fideli crezului revoluţionar leninist (mai puţin stalinist însă - relaţiile apropiate cu Troţki, exilat în Mexic, sunt grăitoare).

Opera celor doi artişti e îndeobşte cunoscută pasionaţilor de artele frumoase, iar Le Clézio o inventariază în contextul biografic specific (pentru reproduceri ale celor mai importante lucrări ale artiştilor, vezi aici şi aici). Diego Rivera e - se ştie - creatorul unor compoziţii murale ample, într-o tehnică aparent naivă şi de un proletcultism figurativ, care pot fi şi azi admirate în multe clădiri publice din Mexic sau Statele Unite. Detaliu picant, pictorul a fost chemat de însuşi Nelson Rockefeller pentru a decora Rockefeller Center din New York, aflat în construcţie în anii '30. Artistul a pictat o frescă (Omul la răscruce) având ca temă progresul tehnic şi ştiinţific al omenirii, având desigur în centru un muncitor, iar în partea stângă a pictat chipul lui Lenin. De aici a ieşit un adevărat scandal - imaginaţi-vă un Lenin foarte vizibil în ditamai Rockefeller Center - iar fresca a sfârşit prin a fi distrusă (au supravieţuit din fericire alte versiuni ale ei, vezi aici). Frida Kahlo, din punct de vedere artistic figura secundară a cuplului, e autoarea multor portrete şi autoportrete inspirate de propria suferinţă. Sunt - cel puţin aşa mi se pare mie - nişte creaţii stilistic hibride, amestecuri de suprarealism şi pictură naivă. Culmea e că Frida îi dispreţuia, cel puţin declarativ, pe suprarealişti.

Le Clézio, scriitor laureat Nobel cu doi ani în urmă, a scris o biografie onorabilă, deşi nu rareori îmbibată de sentimentalismul admirativ stătut cu care un compatriot al lui de acum aproape 100 de ani scria despre viaţa lui Beethoven. Aţi ghicit, e Romain Rolland! În rest, de bine, poate am să citesc odată şi ceva fiction de Le Clézio, să mă lămuresc mai bine ce şi cum cu acest (nou) pom lăudat.