☺☺ Nicolae Breban - Orfeu în infern

Ar fi interesant de ştiut câţi editori resping manuscrise ale unor autori consacraţi, canonizaţi chiar, atunci când aceştia scriu o carte mai slabă. Sau (să ne imaginăm, contrafactual, şi situaţia asta), câţi editori publică un autor total necunoscut care le trimite (fără pile recomandări, desigur) un manuscris de valoare cel puţin egală cu cea a scrierilor unui consacrat? Nu sunt în stare să răspund la niciuna din întrebări, dar ceva mă face să cred că mulţimea editorilor respectivi este foarte probabil mulţimea vidă. Să nu gândească cineva că întrebările astea (retorice, desigur) au vreo legătură cu volumul de nuvele Orfeu în infern scos de Nicolae Breban la Polirom (2008). Honi soit qui mal y pense.

Autorul însuşi îşi intitulează scrierile nuvele, fapt în sine interesant. Câţi prozatori contemporani mai scriu nuvele? Când bucata e de dimensiuni mari, problema nu există, iar scriitorul îi zice (nu fără mândrie) de-a dreptul roman, când (adesea spre bucuria cititorului) e ceva mai scurtă, e vorba, vezi bine, de o proză, de o schiţă, hai, povestire, dar nuvelă... mai rar. Breban adună în volum cinci asemenea produse.

Prima nuvelă (şi, de departe, cea mai valoroasă) este Booz, al cărei nume este luat de la personajul principal, Paulică Booz, un tânăr ţăran bănăţean pe care comuniştii (prin metoda cunoscută, a intimidării) vor să-l convingă să-şi dea pământul la cooperativă. Paulică se dovedeşte o nucă greu de spart, iar tovarăşii, spre a da mai multă greutate convingerii, îl aduc la raionul de partid. Nimic surprinzător, ar spune cititorul, aşteptând desfăşurarea scenariului obişnuit în asemenea situaţii (interogatoriu, bătaie, semnarea adeziunii etc.). Cu toate astea, Booz va petrece o zi şi o noapte la sediu fără să i se dea foarte multă atenţie, se va apuca de făcut curăţenie pentru că aşa îi e firea, va asista la tiradele Blondului (un şofer cu multă influenţă, se pare, în rândul organelor) sau la chiolhan dezgustător organizat de câţiva tovarăşi. Lovitura de teatru se petrece în zori, când lui Booz i se spune că e liber. Interesantă e filozofia proprietăţii la Booz. Departe de a fi un Ion a Glanetaşului, el se consideră mai degrabă un custode, o verigă intermediară, decât un proprietar propriu-zis:

- Te pui, hai, cu puterea?!... reveni unul din cei doi civili, cu un ton sarcastic, vesel, lovindu-şi cu o nuia tureatca cizmei galbene, birger.
- Nu mă pun cu nimeni, io! spuse ţăranul, privindu-şi mulţumit caii, apoi mâinile. Dar... nu pot să dau pământul ăsta, cât îl am şi nu-i al meu!
- Dar ar cui e? vorbi celălalt, rezemat de gard şi scobindu-se alene printre dinţi cu un pai. E al lui tata Ioţa?
- Nu e al lui tata Ioţa, ci al ăstuia... ăsta care se joacă acolo. Prostu' ăla!
Şi Booz îl arătă cu capul pe unul din cei doi copii, care se bălăcea vioi [...] într-o baltă de apă [...].

Ca şi cum şi-ar fi epuizat forţele după un efort prea mare, autorul nu mai atinge în niciuna din următoarele patru piese nivelul din prima nuvelă. Răutăciosul adolescent e scrisă plecând de la scenariul filmului cu acelaşi nume făcut acum vreo 40 de ani (vezi aici) şi are în centrul ei relaţia ciudată dintre renumitul chirurg Publius Ovidius Palaloga şi mai tânărul său coleg Remus Pintea, relaţie în care cel de al doilea pare să joace rolul conştiinţei primului. Întreaga poveste are aerul unei ciorbe reîncălzite (probabil şi din cauza filmului).

Orfeu în infern, nuvela care dă titlul volumului, e o incursiune nu foarte reuşită în mentalul unui copil bolnav psihic, Cosmin, care îşi petrece timpul într-un bloc abandonat în tovărăşia unui uriaş, acel imaginary friend al copiilor tulburaţi. Textul nu e departe de un exerciţiu literar de o valoare discutabilă. Nuvela cea mai consistentă (ca număr de pagini, să nu se gândească nimeni la altceva) este Scrisorile Irenei. Exploatând un procedeu destul de bătătorit, autorul invocă pretextul narativ al unor scrisori găsite pentru a spune povestea unei familii (mamă, tată, fiică, fiu) care recurge la un subterfugiu destul de exotic pentru a rezista presiunii permanente şi aproape nevăzute exercitate de teroarea sistemului comunist. Cei patru aleg să-şi petreacă după-amiezile şi serile împreună şi (ideea îi aparţine fetei, Irena) să consemneze pe hârtie tot ce li se întâmplă în timpul zilei, oricât de nesemnificativ ar fi. Recunoaştem aici unul din crezurile de frunte ale prozei ionice - trebuie notate detalii cât mai mărunte, anodine, lipsite aparent de importanţă, numai ele fiind capabile să ne spună ceva cu adevărat adânc despre existenţă bla-bla-bla. Lucrurile se termină tragic - fiul, Valentin, înfiinţează alături de câţiva colegi un fel de asociaţie al cărei scop este, ironic, nu să lupte împotriva regimului, ci să dezbată texte marxist-leniniste. Desigur, puterea are mai puţin simţ al umorului iar fair play, nici atâta, iar Valentin, arestat, se sinucide. În Maladie d'amour, ultima nuvelă, asistăm la confesiunile unui anume Frâncuşeanu făcute unui coleg de compartiment într-un tren de noapte. E vorba de pasiunea pentru o femeie care îl are, categoric, pe vino-ncoace (Dora sau Tora, nici naratorul nu se decide cum s-o numească). Şi acest pretext narativ e destul de subţire (îl folosise şi Tolstoi în Sonata Kreutzer), iar bucata nu trece de nivelul mediocrităţii.

Dacă stai şi tragi linie la sfârşit nu rămâi cu mare lucru, poate cu excepţia lui Booz. Găsim în acest volum, toate „păcatele” lui Breban din alte scrieri: prolixitate, stil dezlânat, filozoficale destul de ieftine debitate pe zeci de pagini. Prozatorul a avut ghinionul de a-şi scrie mult prea devreme cea mai bună carte (Bunavestire), dar şi norocul de a nu da (încă) peste editorul care să-i respingă manuscrisele mai slăbuţe.