☺☺ Dan Sociu - Urbancolia

Urbancolia de Dan Sociu (Polirom, 2008) este un roman cu titlu-portmanteau care se citeşte dintr-o suflare. După cum se va vedea, acest lucru nu e în sine bun sau rău. Nu de puţine ori ni se întâmplă să citim în ritm susţinut o carte pe care am început-o, doar din dorinţa oarecum masochistă de a vedea cum se termină şi nu pentru că am găsi că e cine ştie ce capodoperă.

Dan Sociu e un tânăr prozator care scrie fără multe abateri de la canonul impus în ultimii zece ani de mulţi din autorii de vârstă apropiată promovaţi de Polirom/Cartea Românească. Reţeta e destul de stereotipă: avem un personaj-narator care relatează într-un stil desigur personal (dar pe care parcă l-ai mai văzut şi la alţii!) tot felul de întâmplări mai mult sau mai puţin spectaculoase, cu explorări lipsite de inhibiţie ale propriei sexualităţi şi, desigur, a sexualităţii altora, cu consum de alcool în exces, cu cutreierări de baruri/restaurante/cluburi etc. Pe personajul-narator îl cheamă, desigur, Dan, e de o vârstă cu autorul (27 de ani) şi locuieşte (se mai miră cineva?) chiar la Botoşani, oraşul de unde e Dan Sociu. Hinterlandul care alimentează naraţiunea este, în mod previzibil, realitatea cotidiană a ultimilor ani. Autorul pretinde implicit că practică sinceritatea liminară à la Camil Petrescu animată câteodată de o agitaţie psihomotorie de mai mare dragul. În cei aproape 80 de ani scurşi de la apariţia Patului lui Procust a curs multă apă pe Jijia (sau, dacă vreţi, pe toate râurile din judeţul Botoşani):

... pe când făcusem optăşpe, mama a luat în gazdă o fată de la liceul textil, o roşcată trupeşă, cu un fund ca o savarină uriaşă, de sub care mă aşteptam [...] să izvorască un pârâiaş alb şi cafeniu şi roz, sucuri şi creme şi ciocolată, să se ridice, uriaşă, în picioare şi să-şi pună fesele umede ca o pizdă peste faţa mea şi pizda cu labiile cât sânii unei cofetărese grase dintr-o cofetărie de cartier [...] să-mi dea, ca la Brumaru, să sug şi să mă chinuie, blocându-mi, ore în şir, orice posibilitate de a vedea ecranul... cu ea am practicat pentru prima oară laba ascetică, fără full-contact... mă întindeam pe spate, îmi sugeam, în capul meu, şi îmi lingeam chiriaşa până mi se scula [...]

Dan (autorul? personajul?) duce o viaţă de mizerie alături de mama lui, profesoară de română, văduvă, beau amândoi vodcă gospodăreşte şi se uită la televizor în fiecare seară; Dan nu-i, cum s-ar zice, băiat rău, dimpotrivă, are chiar talent literar, a scos un volum de versuri, scrie povestioare pentru o revistă etc. Întâmplarea i-o scoate în cale pe Diriga, o femeie cam de vârsta lui, senzualitate din cap până-n picioare (autorul e, desigur, generos cu detaliile), care e combinată cu un american, Derrin, trimis pe plaiurile moldoveneşti cu o misiune CIA. Acesta este planul senzaţional-parodic al povestirii, cam pe linia reprezentată de Petru Cimpoeşu în Christina Domestica şi Vânătorii de suflete sau de Ion Manolescu în Derapaj, dar parcă cu mai puţin talent. Derrin pune la cale o operaţiune secretă numită Eminescu (se au în vedere copiii născuţi cu generozitate la noi şi rămaşi, din păcate, nevalorificaţi), pentru acoperire el îi cumpără Dirigăi un post de televiziune (CoCo TV) la care e angajat Dan etc. Aflăm că spionajul american își are la noi muşteriii de peste un secol, poetul naţional fiind el însuşi pe cale de a deveni informator al Legaţiei SUA în 1883, iar toată povestea cu nebunia Luceafărului... nu fusese decât o înscenare a serviciilor secrete austriece şi aşa mai departe.

Firul narativ e în sine incitant, iar dacă autorul își împănează povestea cu consemnarea unor scene de autosatisfacere erotică sau de împreunare năbădăioasă a lui Derrin sau Dan cu senzuala Dirigă acestea sunt lucruri de înţeles. La urma urmei, şi în romanul realist-socialist al anilor 1950 figura chiaburului sau a sabotorului diabolic, dar pedepsit exemplar era la fel de obligatoriu-prezentă pe cât sunt elementele de mai sus în proza tinerilor furioşi ai zilelor noastre. Diriga nu rămâne totuşi o simplă păpuşă gonflabilă, ci capătă, ca personaj, relief şi motivaţie - problemele i se trag, pare să vrea să ne explice autorul, dintr-o copilărie sumbră şi sordidă într-un cartier de blocuri comuniste. El introduce - nu fără ceva autoironie - un capitol intitulat chiar „capitolul obligatoriu cu amintiri din Comunism”, în care figurează atât poze de gen din epoca respectivă cât şi relatări ale unor episoade din viaţa cotidiană. După mine, capitolul putea să lipsească, dar dacă autorul ne spune că e obligatoriu, n-ai ce-i face. De lipsit puteau să lipsească şi acele secţiuni ale romanului în care personajul-narator i se adresează unui interlocutor care se dovedeşte a fi... Pascal Bruckner, dar putea să fi fost şi un alt autor îndrăgit tare la noi, precum Paulo Coelho, că n-ar fi fost mare diferenţă.

Urbancolia e un roman cu happy end, poate şi pentru că sfârşeşte prin a se dizolva în viaţa civilă. E drept că Diriga, o enigmatică Otilie contemporană şi mai libertină decât predecesoarea ei, dispare misterios lăsându-l pe Felix Dan să viseze la ea. În schimb Dan cel presupus real dă lovitura, îi telefonează Dan Lucian Teodorovici de la Polirom (câte mii de scriitori or tânji după un telefon ca ăsta?), îi apar cărţile, e angajat el însuşi la Cartea Românească, apare o femeie mai terestră decât Diriga (Viviana) şi câte şi mai câte îl pot face pe om fericit. Un roman în care câteva floricele se opintesc să declanşeze primăvara, cu o rată de succes variabilă.