sâmbătă, 10 aprilie 2010

☺☺☺ Elfriede Jelinek - Pianista

... iar eu mă tai cu lama.
Cumpăr, când am ocazia, cam ce cărţi îmi vin la mână şi citesc cam tot aşa, fără metodă, fără reverenţă sau frondă faţă de păreri exprimate de instanţe critice oficiale. Mai mult, m-am deprins de multă vreme să nu citesc prefeţele volumelor decât, cel mult, la sfârşit, iar asta poate părea o contradicţie în termeni. Ceea ce încerc să zic în introducerea asta care se lungeşte e că mă interesează mult mai mult cartea propriu-zisă decât textele conexe, verdictele critice sau reclamele. Am aplicat metoda (sau, dacă vă place mai mult, lipsa de metodă) şi la romanul lui Elfriede Jelinek, Pianista (Polirom, 2004), fără multă reverenţiozitate faţă de o recentă laureată Nobel.

Pianista e, fapt surprinzător poate pentru o scriere contemporană, un roman cât se poate de povestibil, cel puţin în ceea ce priveşte personajele, acţiunea şi cadrul ei de desfăşurare. Erika Kohut e o femeie trecută bine (sublinierea autoarei) de 30 de ani, locuieşte la Viena şi e profesoară de pian la conservator. O identitate civilă care nu pare să ascundă mare lucru, dar surprizele încep de la primele pagini, când aflăm că Erika locuieşte cu mama ei (ulterior vom afla că femeile împart acelaşi pat - tatăl a murit demult, internat într-un ospiciu), care exercită asupra copilului o atitudine tiranic-posesivă mai potrivită poate pentru o odraslă la vârsta copilăriei. Bref, Erika e ţinută din scurt în privinţa îmbrăcămintei, a cheltuielilor, a orelor de venit acasă. Fata se supune, dar cu năbădăi, cu izbucniri uneori violente (în vreo două rânduri o bate pe maică-sa măr şi-i smulge smocuri de păr din cap) încheiate cu scene de tandreţe. Relaţia mamă-fiică e un fel de folie à deux, un mecanism din inerţia căruia cele două femei nu pot ieşi.

Cititorul ingenuu poate fi tentat la început să creadă că Erika e o fiinţă inocentă, fără îndoială, o natură slabă şi incapabilă de emancipare, dar în sine potenţial recuperabilă. Eroare. Pe măsură ce avansăm cu lectura, un dispozitiv auctorial fixat la nivelul eroinei ca un fel de chip electronic de urmărire ne permite să o însoţim în hoinărelile ei prin Viena, al căror scop este când vizionarea unui film porno într-o sală de cinematograf periferică, când urmărirea unor acte sexuale petrecute prin dumbrăvile din jurul oraşului. Prima surpriză e aşadar că eroina e o voyeuristă tenace. Pasul următor e să aflăm că e şi masochistă, căci o găsim crestându-se (prozaic, aş zice) cu o lamă de ras prin diverse locuri ale corpului, mai mult sau mai puţin ascunse. Cam acestea sunt coordonatele existenţei profesoarei: mai o ceartă cu mama (cu sau fără cafteală), mai un peek show, mai o lăsase de sânge propriu (dar cu grijă, pentru că eroina, artist delicat, nu suportă durerea excesivă).

Dacă nu s-a vindecat de inocenţă, cititorul va mai crede, poate, că Erika e vreun fel de geniu muzical şi, deh, oamenilor de geniu li se mai pot trece cu vederea destule ciudăţenii. Nu este. Autoarea ne explică metodic că pianista e o profesionistă onestă, dar care nu e atât de bună încât să fi putut urma o cariera concertistică. Nu e un geniu care a făcut pactul cu diavolul precum Adrian Leverkühn şi nici n-a fost la vremea ei copil înzestrat cu un dar divin, ca Bibi Saccellaphylaccas, ambii personaje ale lui Thomas Mann. Iar dacă acţiunea se desfăşoară la Viena (oraş al muzicii) şi cartea e împănată de referinţe la lucrări muzicale şi la compozitori, toate acestea rămân detalii superficiale, pe care Elfriede Jelinek nu pare sa aibă multă poftă să le aprofundeze. Cum ar veni, în afară de natura ei vădit psihopată, pianista nu are nimic deosebit.

Ea nu dezvoltă pe tot parcursul cărţii niciun sentiment cât de cât omenesc (poate cu excepţia emoţiei date de satisfacerea perversităţii) şi, desigur, nu e capabilă de iubire. Erika devine, ciudat, obiectul pasiunii senzuale a unui student al ei, Walter Klemmer, dar relaţiile dintre ei, cu manifestările unui erotism violent şi mecanic, sunt puse sub semnul psihopatologicului care impregnează întreaga carte. Ironia e că nici Klemmer nu o iubeşte şi nici măcar nu e atras din cale-afară de ea, ci vrea să-şi satisfacă mai degrabă o toană. Erika are chiar o ieşire de gelozie atunci când surprinde atenţia pe care i-o acordă lui Walter una din flautiste. Din masochistă ea devine sadică şi-i umple acesteia buzunarul de la palton cu sticlă pisată.

Citind Pianista, te întrebi pe bună dreptate dacă în spatele acestei poveşti sinistre, cu personaje ieşite din minţi şi adesea şi din pepeni, se ascunde ceva mai profund. E, în definitiv, celebra dubitaţie a lui Elaine într-un episod din Seinfeld cu privire la nesuferitul de Newman, „Maybe there's more to Newman than meets the eye”, la care Jerry răspunde prompt „No. There's less.”. Am avut şi eu de multe ori senzaţia că citesc simpla relatare a faptelor unor dereglaţi care numai că nu omoară pe nimeni, dar altfel pot face oricând tema unui episod cu ciudaţi din cei pe care agenţii Scully şi Mulder îi descoperă prin câte un orăşel în Dosarele X. Altfel, formaliceşte vorbind, carte densă, bine scrisă, poate cu prea multă emfază pe alocuri, cu un stil indirect liber şi o ştiinţă a transfocării bine stăpânite.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Buna,
tocmai am terminat si eu de citit cartea aceasta si am ramas cu un ciudat sentiment de tristete. Cartea,in sine mi s-a parut ciudatica, un amalgam de trairi care ridica si doboara personajul.Inca o asimilez, dar este o poveste trista ...

Micawber spunea...

@ Anonim

Nu e rau spus "ciudatica".

M spunea...

Inca o carte asupra careia parerile noastre conicid.
Nici nu suportam sa o vad in biblioteca, dar nu am vrut sa o arunc, asa ca am dat-o cadou.