sâmbătă, 17 aprilie 2010

☺☺ Graziella Doicescu - Captivantul Bucureşti interbelic

Editura Vremea scoate o colecţie numită Planeta Bucureşti în care apar (uşor de dedus) lucrări consacrate istoriei Capitalei. Sunt, după cum se poate vedea chiar de pe site-ul colecţiei, cărţi destul de diferite ca nivel şi realizare, de la scrieri sentimentale, fără mare valoare în sine, până la monografii devenite clasice. Captivantul Bucureşti interbelic (2008), cartea Graziellei Doicescu, o stimabilă octogenară fostă profesoară de fizică şi chimie, face parte din prima categorie. Autoarea, căreia vârsta îi oferă avantajul de a fi trăit, copil fiind (a copilărit lângă Parcul Carol, pe Candiano Popescu), vremurile despre care scrie, îşi propune o serie de rememorări pitoreşti şi destul de naive, interesante totuşi pentru pasionaţii istoriei Capitalei.

Capitole scurte şi destul de numeroase povestesc despre oraşul tradiţional: oltenii cu coşuri şi cobiliţe, despre flaşnetarii cu bilete de papagal, florărese, ursari, zlătari, rudari, lampagii, hornuri şi coşari, simigerii, gogoșării, cafenele, bragagerii, castane coapte, cârciumi, bodegi, birturi etc. Toate acestea alcătuiesc o tablă de materii pestriţă şi sunt, desigur, demult dispărute din peisaj. Iată câteva observaţii privind înmormântările:

Înmormântările se făceau cu dricul. Erau trei clase de înmormântare. La clasa a III-a apelau oamenii nevoiaşi. Dricul era tras de doi cai. La clasa a II-a, dricul era tras de patru cai şi se punea la dispoziţia preotului o trăsură şi încă o trăsură la dispoziţia familiei. Înmormântarea de clasa I era somptuoasă. Dricul era tras de şase sau opt cai. Caii erau mascaţi. Aveau, în spate, o învelitoare neagră, care se termina în părţi cu franjuri, şi măşti negre laterale la ochi. Iar pe cap un pompon înalt, negru. Dricul era mare şi strălucitor.

Aproape că am putea spune (nu fără o oarecare doză de umor negru) că, orânduit după clase, numărul cailor folosiţi la cortegiile funerare alcătuia o progresie geometrică.

Bucureştiului interbelic desprins de tradiţie şi aflat în plină modernizare precum şi Bucureştiului cultural îi sunt dedicate mai puţine capitole. E oarecum explicabil, căci e o latură a existenţei interbelice pe care autoarea, copil fiind, n-a putut-o recepta probabil prea bine. Cum totuşi ea nu doreşte să lase temele neabordate, ne pomenim cu pagini întregi de enumerări (de exemplu, în capitolul Teatrul şi arta teatrală avem lungi liste de actori şi roluri jucate în epocă, după cum tot de liste peste liste avem parte la Teatrul, opera şi baletul, Concertele de muzică simfonică sau Concertele de jazz. Asemenea capitole, cel mai probabil rodul unei documentări recente mai degrabă decât al unei rememorări fireşti, contrastează destul de neplăcut cu celelalte. Supărătoare e şi evidenta notă moralizatoare, prezentă copios înspre finalul cărţii („[N]oi cei din vechea generaţie avem uneori impresia că trăim într-un oraş sălbatic, fără pic de respect faţă de cei în vârstă sau faţă de munca celorlalţi.”). Asemenea note de evidentă dăscăleală, precum şi înşiruirile aproape contabiliceşti pe care le reproşam mai sus fac mai puţin captivant acest număr al colecţiei.

2 comentarii:

Ana Maria spunea...

Hehe ce vremuri! Frumoasa initiativa, eu una abia astept sa achizitionez cartea!
O zi buna,

Micawber spunea...

@ Ana Maria

Banuiesc ca se mai gaseste.