☺☺☺ Marina Lewycka - Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană

Un savuros moment dintr-un episod din Seinfeld îi prezintă pe Kramer şi Newman jucând un joc de dominaţie mondială, pe o tablă de carton, în metro. Cu ocazia asta Kramer face o remarcă mai puţin flatantă la adresa Ucrainei, dar un imigrant din est aflat în apropiere (care se dovedeşte a fi ucrainean) se simte jignit şi intervine distrugând tabla de joc. Aşadar nu e de joacă cu Ucraina, deşi mulţi dintre noi nici nu o prea deosebim de Rusia. Citind Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană, romanul Marinei Lewycka (Polirom, 2006), avem şansa să cădem mai greu în confuzia asta.

Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană nu e un titlu arbitrar, cum ar putea crede cititorul care s-a fript în ciorbă şi acum suflă şi în iaurt, căci găsim în carte chiar şi aşa ceva. E drept, Lewycka ne spune în primul rând povestea familiei Maievski, emigranţi ucraineni stabiliţi în Anglia imediat după război. Au fost patru: mama (Ludmila, moartă recent), tata (Nikolai) şi cele două fiice, cea mare (Vera) şi cea mică (Nadejda). Povestitorul e Nadejda, un narator la persoana I, dar câteodată omniscient, căci pare să cunoască şi evenimente la care nu participă direct şi care nici nu i s-au relatat.

Mecanismul romanului e pus în mişcare de un eveniment care zguduie familia imediat după moartea Ludmilei. Nikolai, tatăl rămas văduv, inginer de profesie şi personaj pitoresc, se îndrăgosteşte lulea, la 84 de ani, de Valentina, o ucraineană nurlie cu aproape 50 de ani mai tânără şi care are pe deasupra şi un băiat, Stanislav. Vera şi Nadejda nu se au bine deloc şi se sfădesc în permanenţă:

Între mine şi Vera sunt zece ani - zece ani care pentru mine au însemnat Beatles, demonstraţiile împotriva războiului din Vietnam, revolta studenţească din 1968 şi naşterea feminismului, care m-a învăţat să le consider pe toate femeile surori - adică pe toate femeile, cu excepţia propriei mele surori.

Cu toată această nepotrivire, surorile se unesc în faţa inamicului comun ante portas, Valentina, suspectând că aceasta vrea să încheie cu Nikolai un mariaj din interes pentru a se putea stabili în Anglia. Şi, vorba lui Agamiţă Dandanache, luptă şi dă-i. Mai întâi ele încearcă să împiedice încheierea căsătoriei, dar eşuează - Nikolai traversează un fel de end of life crisis şi nu-l poate convinge nimeni că Valentina nu vrea decât un paşaport englezesc şi că nu trebuie să-şi lichideze economiile pentru a-i satisface toate capriciile. Odată căsătoria încheiată, se dovedeşte desigur că Nadejda şi Vera avuseseră dreptate - Valentina se instalează împreună cu Stanislav în casa naivului soţ, alcătuind o forţă de ocupaţie (mai redutabilă decât clanul Tulea în casa lui Costache Giurgiuveanu) care nici măcar complet străină nu e (oamenii sunt, cu toţii, ucraineni). Umilit şi chiar maltratat de Valentina, bătrânul se convinge în cele din urmă că nu există decât soluţia divorţului. Începe o nouă luptă, pe viaţă şi pe moarte, cu Valentina, cu elemente de suspense, cu răsturnări de situaţie şi deznodăminte uneori neaşteptate, totul relatat cu un amestec de umor şi gravitate care dă valoarea romanului. În tot acest timp Nikolai, naiv şi serios în ceea ce face, lucrează la istoria tractoarelor, istorie care te poartă din Uniunea Sovietică până în Statele Unite şi din care se poate vedea cât de mici sunt câteodată deosebirile dintre tractoare şi tancuri, mai ales în vremuri de război.

Ca mai toate familiile, şi cea din cartea de faţă îşi are scheletele din dulap şi momentele despre care se evită a se vorbi. Ruperea de ritm existenţial pe care o alcătuiesc mai întâi moartea Ludmilei, apoi (şi pe spaţii mai mari) căsătoria lui Nikolai cu Valentina, este pretextul ideal pentru ca naratoarea să ne introducă în câteva din aceste secrete de familie. E vorba mai ales de evenimente legate de tinereţea soţilor Maievski, de traumele suferite în anii '30 (marea teroare stalinistă a afectat pe toată lumea) sau, în timpul războiului, într-un lagăr de muncă de unde - cu noroc - au reuşit să ajungă în Anglia. Toate aceste episoade sunt intercalate firesc (ca flash back-uri) în naraţiunea principală şi constituie o contrapondere fericită la umorul comediei de caractere a căsătoriei (să nu uităm că Gogol, autorul Căsătoriei, e ucrainean de origine).

Totul se sfârşeşte în aparenţă cu bine: Nikolai e ajutat să divorţeze de Valentina, iar aceasta (care între timp făcuse un copil cu un alt bărbat) se va reîntoarce în Ucraina, unde fostul ei soţ a iertat-o şi va recunoaşte copilul. Nikolai îşi va petrece restul zilelor într-un mic apartament, sub supravegherea unei îngrijitoare, şi face exerciţii de yoga. Un happy end amărui, în ton cu restul romanului, în care umorul se amestecă destul de subtil cu relatarea unei istorii destul de vitrege.

Fac ce fac şi scriu despre copertă, deşi am tot spus că nu mă interesează prea tare. Dacă ne uităm cu atenţie, vedem în ea patru păpuşi Matrioşka, reprezentând pesemne membrii familiei Maievski. Toate bune şi frumoase, atâta că acest volum atât de... ucrainean parcă nu merita o copertă cu păpuşi ruseşti. Se ştie că Matrioşka nu are nicio legătură cu Ucraina şi e un simbol totalmente rusesc. Probabil cei de la Polirom habar n-aveau sau, dacă aveau, nu i-a interesat.