vineri, 7 mai 2010

☺☺☺ Mădălina Diaconu - Despre miresme şi duhori. O interpretare fenomenologică a olfacţiei

Despre miresme şi duhori. O interpretare fenomenologică a olfacţiei de Mădălina Diaconu (Humanitas, 2007) este o carte serioasă care are ca punct de pornire un subiect (cel puţin în aparenţă minor sau frivol), anume mirosul. Se poate scrie serios despre lucruri neserioase? Probabil că da. Să ne amintim de venerabilii cercetători care au publicat cu ceva timp în urmă un volum masiv despre structura coloidală a maionezei şi nu în ultimul rând (că tot veni vorba de neseriozitate serioasă), să nu uităm că Kramer din Seinfeld spune, referindu-se la nişte inşi care făceau pe actorii imitând simptomele unor boli pentru a le servi drept material didactic studenţilor la medicină, că nu există boli mici, ci doar actori mici.

Care va să zică nu e de glumă (nici cu) mirosul (ca simţ), nici cu mirosurile (ca percepte, în sensul tehnic al termenului, adică obiecte ale percepţiei). Fiind vorba de o cercetare fenomenologică (dar mai ales pentru că autoarea are pregătire filozofică), nu ne miră să avem parte, încă din primul capitol, de o raită prin istoria filozofiei (capitolul Spiritul care adulmecă sau Nasul filozofilor). Aflăm în esenţă lucruri la care ne-am fi aşteptat, dar una e să ai o vagă intuiţie şi alta e să vezi şi demonstraţia pusă pe masă. Ideea principală este că simţul mirosului nu s-a bucurat, de la Aristotel la Kant (başca urmaşii Hegel sau Schopenhauer) de prea multă consideraţie din partea filozofilor, el fiind considerat un simţ mai degrabă minor, ancilar gustului şi desigur inferior în materie de potenţial estetic văzului şi auzului. Se va mai fi reabilitat bietul miros abia cu Nietzsche (care, cu distincţia dintre apolinic şi dionisiac dă măcar cezarului ce-i al cezarului). Pe scurt, marii filozofi ai antichităţii şi ai vremurilor moderne au cam strâmbat din nas când a venit vorba de miros!

Desigur, suntem departe de sfârşitul poveştii. Fenomenologii (interesaţi de mărunţişuri precum percepţie, memorie, experienţă subiectivă/obiectivă şi, desigur, de reprezentările acestora) au repus subiectul pe tapet în secolul XX. Pentru revitalizarea temei nu trebuie neglijate nici contribuţiile psihologiei cognitive (capitolul Nasurile nasurilor). Avem parte şi de o scurtă secţiune denumită Limbajul mirosurilor, în care ni se trec pe la nas (!) şi câteva consideraţii luate din sfera lingvisticii cognitive care mie, unuia, mi s-au părut destul de neconvingătoare. Autoarea pare să se pripească conferind un caracter universal unor fenomene de limbaj care par să ţină mai ales de situaţii lingvistice parohiale.

Cestiune rămuroasă, care va să zică, şi nu puteau lipsi capitole despre ramificaţiile de ordin sociologic şi cultural (Miros - identitate - memorie. Constituirea subiectului prin olfacţie). Acest capitol (cu un titlu un pic înşelător), istoriseşte printre altele despre formarea percepţiilor sociale pe bază de percepţii olfactive sau despre crearea unei identităţi sociale bazate pe mirosul emanat/perceput. Mai de interes pentru nespecialişti poate fi al patrulea capitol (Aesthetical correctness?), care adânceşte incursiunea în problematica culturală a osmologiei (aşa s-ar numi ştiinţa mirosurilor). Nu avem cum să scăpăm de o discuţie a romanului Parfumul al lui Patrick Süskind (devenit pentru unii un fel de carte-cult, cine vrea să-l (re)citească poate să intre aici).

Penultimul capitol (Compoziţii olfactive) plonjează în cotidian (mă rog, în măsura în care poate face asta un filozof) şi ne vorbeşte despre parfumuri, parfumieri, mărci de parfumuri, creatori etc. Că există o adevărată ştiinţă a parfumurilor intuiam cam cu toţii, dar una e să ai o idee vagă şi alta e să ţi se explice, pe îndelete, ce şi cum, una e să ştii de Chanel No. 5 şi alta e să ţi se spună de unde provine cinciul din denumire, una e să bănuieşti că există o întreagă taxonomie a parfumurilor şi alta e să ţi se explice care sunt criteriile de clasificare etc.

Cartea se încheie cu un capitol cu titlul indigest de Templul de consum - mit (post)modern şi utopie împlinită a postistoriei? în care se fac consideraţii despre latura pur comercială a problemei. De fapt, nu doar a problemei mirosului, ci a oricărui obiect (includ aici, la modul general, şi calităţile, proprietăţile sau însuşirile) care poate deveni obiect al comerţului în zilele noastre. Găsim aici numeroase consideraţii - în sine pertinente şi interesante - despre organizarea spaţiilor comerciale moderne, despre templul de consum (mall-ul) sau despre comportamentul consumatorului. Toate acestea sunt în prelungirea capitolului despre parfumuri, căci e limpede, dacă s-a canonit cineva să producă toate miresmele astea, musai să le şi vândă cuiva. Toate bune şi frumoase, dar legătura putea fi făcută cu orice altă marfă, motiv pentru care capitolul putea foarte bine să lipsească. Aflăm însă că la origine capitolele cărţii au fost lucrări de sine stătătoare, prezentate cu diferite prilejuri, ceea ce măcar explică situaţia, dacă nu o justifică. Una peste alta, o carte din care are ce alege mai tot omul, de la filozoful încruntat şi care n-a mai râs de când s-a scufundat Titanicul şi până la amploaiata cu salariu mai bunicel care târguieşte la Sephora sau Perfumania (asta ca să cad şi eu pradă unor scandaloase stereotipuri). Detaliu amuzant: referindu-se la experienţe de olfacţie retrăite (genul de episoade din seria madeleina lui Proust), Mădălina Diaconu foloseşte la un moment dat termenul „déjà vu”. O fi cu tâlc, o fi un lapsus calami, dar desigur termenul mai potrivit ar fi „déjà senti” sau ceva pe acolo.

Niciun comentariu: