miercuri, 12 mai 2010

☺☺☺ J. M. Coetzee - Dezonoare

Titlul romanului lui J. M. Coetzee, Dezonoare (Humanitas, 2006) e, dacă citeşti cartea, de-a dreptul derutant, şi asta nu neapărat din cauza traducerii originalului Disgrace, care e acceptabilă. Subiectul în sine şi acţiunea nu ridică mari probleme de înţelegere, nu avem de a face cu simboluri ceţoase sau imaginaţie auctorială dezlănţuită până la hotarele neinteligibilului, cum se întâmplă nu rareori în proza contemporană. E un fel de WYSIWYG, dacă mi-e permisă folosirea unui termen din lumea informaticii şi, desigur, dacă putem spune, prin simplificare la extrem, că există literatură fără niveluri de profunzime, cel puţin privind materia brută a scrierii.

Rezumând ceea ce e uşor rezumabil, David Lurie, un bărbat trecut uşor de 50 de ani, e profesor de comunicare şi literatură engleză la o universitate sud-africană. Nu e un pasionat al meseriei şi o practică fără multă tragere de inimă. Specialist în poezie romantică, are totuşi un violon d'Ingres al lui şi aspiră să scrie un fel de lucrare vocală având în centrul ei un episod amoros din viaţa lui Byron. Pe plan civil, a trecut prin două căsnicii şi tot atâtea divorţuri şi are din prima căsătorie o fată, Lucy, care are o fermă undeva la mare distanţă de oraş. David e departe de a fi un universitar uscat şi insensibil la plăcerile vieţii - romanul se deschide prezentându-ni-l în ipostaza de consumator de delicii amoroase pe bani oferite de un serviciu escort.

E în definitiv o existenţă fără mari surprize, din rutina căreia David iese cam pe neaşteptate, atunci când se decide să aibă o relaţie amoroasă cu o studentă, Melanie Isaacs. Previzibil, de aici iese un scandal cu implicaţii asupra carierei universitare a lui Lurie. El face obiectul unei anchete a universităţii şi - deşi i se oferă posibilitatea - refuză să-şi ceară scuze sau să solicite clemenţă, declarând calm (şi sfidător) că s-a „transformat într-un slujitor al zeului Eros”. Demisionat de la catedră, David pare să dorească o schimbare radicală şi pleacă să trăiască la ferma lui Lucy, situată cam pe unde a înţărcat mutu' iapa, şi unde se ocupă cu tot felul de treburi mai puţin potrivite pentru un reprezentant al intelighenţiei subţiri. Face până şi voluntariat la un centru de îngrijire (dar şi castrare) a câinilor, unde - fatalitate - dar probabil tot instigat de Eros, gustă din farmecele ofilite ale lui Bev, şefa centrului.

Momentul şocant, adevăratul punct de inflexiune, e reprezentat de jefuirea fermei de către un grup de trei tineri negri, care o violează pe Lucy şi îl maltratează pe David. E un şoc din care acesta pare să nu mai poată ieşi, dar şi un punct în care subiectul de ramifică, dacă pot să spun aşa, către o dimensiune delicată, aceea a relaţiilor inter-rasiale în Africa de Sud din perioada post-apartheid. Apare limpede (deşi abil disimulată de autor) o nemulţumire surdă provocată de întocmirea societăţii sud-africane, un insolit sentiment al fatalismului pesimist de ca la noi la nimeni care pare luat, oricât de surprinzător, din discursul românesc. Frustrarea supremă a lui David este că el nu-i poate pedepsi pe cei vinovaţi, şi nu pentru că n-ar descoperi în final cine sunt aceştia, ci pentru că trebuie să convieţuiască în aceeaşi lume cu ei fără să-i poată trage cineva la răspundere. Ruşinea şi neputinţa sunt amplificate de imposibilitatea de a gestiona relaţiile cu Lucy, la care se adaugă şi faptul că, rămasă gravidă în urma violului, ea refuză avortul.

Eşuează şi proiectul literar-muzical. Un singur dor mai are David (ca să mă exprim poetic într-o postare perfect prozaică), să-şi ceară iertare de la familia lui Melanie Isaacs, dar nici măcar asta nu-i reuşeşte şi nu ne putem da seama de ce - pentru că e el neconvingător, sau pentru că părinţii lui Melanie nu au nobleţea sufletească de a accepta penitenţa eroului.

Revenind la dezonoarea din titlu, desigur că ea ar presupune, chiar şi in absentia, existenţa onoarei. Nu e deloc limpede dacă David Lurie e un om de onoare, dar asta nu e o scădere a romanului, ci dimpotrivă, o ambiguitate care îi sporeşte interesul. Extrem de interesant e (începusem ideea ceva mai sus) şi tratamentul de care se bucură tema relaţiilor dintre albi şi negri. Ea e o prezenţă extrem de discretă şi îţi trebuie destulă atenţie ca s-o sesizezi, dar e mereu acolo. La un moment dat m-am gândit că discreţia asta (o bună bucată de roman trebuie să deduci, fără să şi se spună limpede că cei trei agresori sunt negri) e o pură dovadă de political correctness, dar există în carte destule indicii că Africa de Sud a epocii de după apartheid e departe de a fi un paradis al armoniei rasiale.

4 comentarii:

Hermogenes spunea...

Dacă tot sînt aici, hai să scriu un pic şi la postul tău despre Coetzee (apropo, nu ştiu cîţi cunosc pronunţarea corectă a numelui, şi pentru mine a fost o mare necunoscută vreme bună, pînă cînd l'am auzit din gura autorului, pe youtube - [ku'tsi:]).

Aşadar : romanul începe foarte bine, dar se dezumflă repede. Primele pagini (patru-cinci, dacă'mi mai aduc bine aminte) mi-au plăcut ca stil. Dar mai departe...
Citisem înainte 'Aşteptîndu'i pe barbari' - surle şi trîmbiţe cu totul nejustificate. Iar aseară am terminat 'Maestrul din Petersburg' - hm... Shallow.

O ultimă carte mai am în vizor ('Viaţa şi vremurile lui Michael K') şi mă opresc. Uite-aşa, am mai citit un nobelizat care n'o să mai intereseze pe nimeni peste 30 de ani (sigur, atunci n'o să'i mai citească nimeni pe mulţi alţii, care chiar au / au avut un cuvînt greu de spus în literatură) _

Micawber spunea...

@ Hermogenes

E singura carte a lui Coetzee pe care am citit-o pana acum. E, desigur, posibil ca (si) acest premiant Nobel sa intre in desuetudine intr-un viitor variabil de indepartat. S-a mai vazut.

Cartea e solida, n-am avut senzatia de 'rasuflare' spre final pe care ati simtit-o dvs. E drept, nu e genul de roman care sa te marcheze, sa te lase cu gura cascata etc., e o scriere onorabila si cam atata, drept care a primit si 3 smiley-uri din 5.

insemnaridinsubterana spunea...

De n-o fi cu bănat (ca să mă exprim şi eu poeticeşte), o să-mi dau cu părerea, deşi n-am citit cartea asta. Am citi în schimb Aşteprându-i pe barbari şi Viaţa şi vremurile... şi amândouă mi s-au părut excelente. Eu îl văd printre nobelizatii din ultimii ani ca pe o expepţie pozitivă.
Marian

Micawber spunea...

@ insemnaridinsubterana

As fi ultimul care sa va reproseze ca va dati cu parerea.

Eu n-am citit nicio alta carte a lui Coetzee, asa ca ma bazez doar pe asta spunand ca mi se pare un scriitor valabil. Criteriile de acordare a premiilor literare (inclusiv Nobelul) sunt suficient de obscure ca sa ma faca sa nu ma mai intereseze demult cine mai ia premiul asta.

Dezonoare e o carte buna, nu sa te faca sa sari intr-un picior de bucurie ca ai citit-o, dar s-a vazut si mult, mult mai rau.