Hardişti şi virtualişti

Ca să folosesc un stereotip al comentatorilor sportivi, deşi nu-s microbist, aş zice că golul subiectul pluteşte în aer. Nu-i vorba, cel puţin acum, de noile măgării măsuri ale guvernanţilor, ci de o temă mult mai... castaliană, anume literatura/critica şi blogurile. Am citit câteva contribuţii bloggeristice interesante (Anton Marin, Dragoş C. Butuzea, Mihaela Ursa etc.) şi m-au mâncat şi pe mine deştele să scriu câte ceva.

Mai întâi de toate, aşa diletant cum sunt, şi parcă tot aş simţi nevoia să mă sprijin pe ceva studii sociologice sau statistice care să descrie, dacă nu calitativ, măcar cantitativ fenomenul. Din păcate, mă tem că nu dispunem de aşa ceva, aşa că ne bazăm fatalmente pe percepţiile proprii, influenţate mai mult sau mai puţin de parti pris-urile sau chiar umorile noastre (a se vedea şi „statistica” Ruxandrei Cesereanu, citată de Mihaela Ursa, potrivit căreia 70 % din blogurile literare ar fi „mediocre”, 20 %, „exhibiţioniste” şi doar 10 % „demne de citit”. Măcar de-ar fi şi blogul meu „exhibiţionist”, căci literar nu cred că-l pot numi.

Se conturează, dacă e să parcurgi fie şi o mică parte din cele ce se scriu pe tema asta, două tabere ireconciliabile, a celor care susţin forma tradiţională de exprimare în spaţiul literar (adică pe hârtie, în periodice sau cărţi) şi partizanii exprimării în spaţiul virtual, în speţă bloggerii. În lipsa unor termeni mai buni, am să-i numesc pe primii „hardişti” (pentru că mediul lor de exprimare este sesizabil tactil, în sensul din hard copy din engleză) şi pe cei din a doua categorie „virtualişti” (nu cred că e nevoie de explicaţii). Folosesc ambele etichete în acest pur sens tehnic, fără alte conotaţii.

Ar fi probabil nevoie, pe lângă sociologi sau statisticieni, şi de psihanalişti, pentru că percepţia comună este că ambele tabere ar exhiba, mai mult sau mai puţin voalat, frustrări. Hardiştii sunt frustraţi pentru că intuiesc că virtualiştii le iau o parte din obiectul muncii şi chiar le fură din public, democratizând nepermis un domeniu al unor specialişti care au trecut prin multe probe iniţiatice pentru a ajunge unde au ajuns. Virtualiştii sunt frustraţi pentru că sunt lipsiţi de recunoaşterea formală pe care o aduce statutul de ins publicat pe hârtie sau manifestă pur şi simplu dorinţa de a se vedea băgaţi în seamă, fără a avea măcar curajul de a-şi da numele întreg, şi se ascund sub pseudonime atunci când vituperează în stânga şi în dreapta.

Nu pot vorbi în numele unei categorii şi, dacă e să fiu şi eu categorisit, s-o facă alţii (adică un fel de nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...). Nu am construit acest blog ca pe un element concurent sau - ferească Dumnezeu - neamical faţă de vreun autor, critic sau publicaţie. Am vrut doar un spaţiu de exprimare neîngrădită a unor păreri. Unii vor fi de acord cu ele, alţii, nu. Ambele categorii se bucură de respectul meu egal. N-am dorit să mă substitui vreunei instanţe critice şi nici să folosesc blogul drept trambulină de propulsie pentru o spectaculoasă trecere la hardişti. Scriu sub pseudonim pentru că înţeleg să fac o netă separare între această manifestare a personalităţii mele şi, să-i zicem aşa, viaţa mea civilă, de om cu căţel şi purcel. Nicidecum pentru a putea ofensa pe cineva sub protecţia anonimatului.

Dacă m-ar întreba cineva, aş pleda pentru sincretism, pentru convieţuirea în pace a hardiştilor şi a virtualiştilor şi, dacă nu cer prea mult, pentru colaborare. Ca blogger, mă consider membru al societăţii civile virtuale şi nu mă înregimentez în nicio grupare literară sau de alt fel. Dacă în blogroll apar linkuri la bloguri cu caracter politic este o dovadă în plus că nu-s critic literar, instanţă estetică sau tribunal axiologic, ci un ins care nu face niciun secret din opţiunile sale.