Bloguri româneşti de muzică clasică?

Din fericire, cărţile pe care le citesc sunt mai multe decât cele despre care apuc să-mi dau cu părerea pe acest blog. În afară de cărţi citesc şi bloguri şi cred că am răsfoit măcar, dacă nu citit cu acribie, destule din aşa-zisele bloguri culturale româneşti. Am aici în vedere mai ales blogurile ţinute de oameni obişnuiţi, nu de celebrităţi, sau site-urile unor publicaţii sau instituţii, care mă interesează mult mai puţin. Majoritatea vitejilor noştri bloggeri cu preocupări zise culturale se ocupă de cărţi, filme, arte plastice chiar sau idei în cel mai larg sens al termenului.

Nu de puţine ori am avut senzaţia că din peisajul conturat de aceste bloguri, interesant şi variat, fără doar şi poate, lipseşte ceva, anume dimensiunea reprezentată de ceea ce se numeşte, în absenţa unui termen mai potrivit, muzica clasică. Vor sări nu puţini să spună că n-am dreptate, că lumea dă nu rareori linkuri la piese muzicale, că există pagini pe care dacă le deschizi îţi cotropesc casa cu acorduri muzicale de mai bun sau mai rău gust, deh, după preferinţa şi mood-ul proprietarului. Mai sunt şi bloguri care anunţă câte un eveniment muzical, câte un concert, un recital, un festival. Unii conaţionali cu blog îşi etalează sporadic preferinţele în materie, acestea nedepăşind de regulă nivelul părţii I din Primăvara lui Vivaldi, al câtorva măsuri din Carmina Burana de Orff sau - asta la oamenii mai fini - din Canonul lui Pachelbel. Dar melomani... parcă nu-s oamenii noştri.

Dar bloguri consacrate muzicii clasice? Aud? (Asta pentru că tot e muzica chestia aia care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut). Am căutat ce-am căutat şi de găsit n-am prea găsit. Două, cu chiu, cu vai, dar merită pomenite pentru calitate: Muzică clasică etc. (ţinut de un informatician român, ageamiu d-al nostru care va să zică, stabilit în Statele Unite) şi Around the World with Irina (ţinut, e redundant să mai spun, de o anume Irina). Amândouă blogurile mustesc de plăcerea de a asculta muzică clasică, de a compara şi de a comenta interpretări şi ediţii înregistrate şi arată limpede că pentru cei doi bloggeri muzica asta nu e şofat de duminică, nici prilej de făloşenie. Păcat că autorii nu par să-şi fi propus prea multă interacţiune cu ceilalţi, căci nu-i chip să faci comentarii la postările lor.

Probabil lumea e prea ocupată şi prinsă în treburile cotidiene pentru a-i mai rămâne tihna necesară ascultării unui cvartet de Beethoven sau Şostakovici, a unei simfonii de Bruckner, a unei cantate de Bach. De operă nici nu mai vorbim, ajunge o arie de mare popularitate, că nici pe aia n-avem răbdare s-o isprăvim de ascultat. Iar CD-uri nu cumpărăm, că prea-s scumpe interpretările de bună calitate, mai bine dăm un link fără dureri de cap la un clip de pe YouTube sau descărcăm la repezeală o dubioşenie de pe net, dar să fie ceva scurt şi melodios, că ne podideşte cefaleea.

Bedros Horasangian, prozator excepţional şi publicist cu opinii politice lucide (raritate printre confraţi), azi oarecum uitat, are un roman de-i zice Sala de aşteptare, în care eroul, Lucian, bate în urmă cu ceva ani buni magazinele de discuri din Bucureşti căutând să-şi completeze o integrală a concertelor pentru pian de Beethoven. O imagine niţel desuet-suprarealistă azi, nu?