☺☺☺ Raymond Carver - Despre ce vorbim când vorbim despre iubire

Sub titlul cam greoi de Despre ce vorbim când vorbim despre iubire se ascunde un volum de povestiri de Raymond Carver (Polirom, 2005) despre care, să spun drept, citisem tot felul de lucruri frumoase, inclusiv că am avea de a face cu opera unui adevărat Cehov de peste ocean. Am cumpărat cartea însă pur întâmplător, insensibil cum sunt la proslăvirea câte unui autor de către un critic sau altul.

Să vedem mai îndeaproape cum sunt roadele din pomul lăudat. Sunt, folosind un criteriu strict cantitativ, scurte sau chiar foarte scurte, cele mai multe de până în zece pagini. E vorba de cele mai multe ori de instantanee banale de viaţă cotidiană, surprinse de un fotograf care nu-şi propune să retuşeze nimic, nici măcar post factum, cu Adobe Photoshop (fie vorba între noi, nu cred că exista posibilitatea asta în anii '80 ai secolului trecut). Nu trebuie, desigur, să creadă cineva scriitorii fotografiază realitatea. Marii maeştri sunt cei care o prelucrează din greu lăsându-ne cu senzaţia că au copiat-o.

Temele ilustrate în cărticica lui Carver nu depăşesc universul relaţiilor de familie. Cred că singura excepţie de la generalizarea asta o constituie schiţa În obiectiv, în care un fotograf fără mâini bate cartierele casă cu casă, propunându-le locatarilor să cumpere pozele pe care le face locuinţelor acestora şi dă peste un om singur, care sfârşeşte prin a-i comanda sumedenie de fotografii.

Trecând la miezul lucrurilor, avem cupluri legitime sau nu, în funcţie sau divorţate, soţi, soţii, amanţi, amante, tineri şi mai puţin tineri. Se bea de regulă cu nemiluita (ca în Chioşcul sau Vedeam şi cele mai mărunte lucruri). Se trântesc scandaluri (post-)conjugale aprige (O discuţie serioasă), se ridică problema conflictelor între generaţii şi cea a fidelităţii (Pungi, Atât de multă apă atât de aproape de casă, Şi încă ceva). În general se trăieşte intens, personajele acţionează fără să stea prea mult pe gânduri - modul lor de existenţă e mai degrabă reacţia la stimuli decât reflecţia. Stilul autorului se potriveşte aproape iconic acestei situaţii, fiind lipsit de zorzoane sau consideraţii auctoriale - singura preocupare a lui Carver, ori de câte ori redă gândurile cuiva, este să ne dea iluzia că totul vine de la personajul care le are.

Există, aşadar, o coerenţă nu doar tematică, ci şi stilistică. La nivelul cojii exterioare, impresia de coerenţă este întărită şi de existenţa în cadrul volumului a câtorva povestiri centrate, în materie de cadru geografic, pe o zonă considerată îndeobşte pitorească, din statele Oregon şi Washington, aşa-numitul nord-vest, undeva pe lângă trecătoarea Chinook, Yakima, Moxee, Terrace Heights şi alte locuri unde nu s-a întâmplat nimic în afară că s-a născut însuşi Carver pe acolo. Împrejurimile astea le permit de pildă lui Bill şi Jerry, doi tineri din Le spun fetelor că plecăm s-o şteargă pe neaşteptate de lângă soţie, respectiv logodnică, pentru a face o escapadă prin jur, ocazie cu care agaţă fără mari remuşcări două bicicliste. Personajul principal din Al treilea lucru care l-a terminat pe tata pescuieşte în lacul Rimrock şi contemplă dezastrul provocat de revărsarea unui râu din zonă (probabil Yakima), care distruge iazul cu peşti al insolitului Mutulică.

În povestirea care dă titlul întregului volum, Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, singura în care se pălăvrăgeşte de dragul pălăvrăgelii (lux mare la Carver), două cupluri de vârstă mijlocie stau de vorbă despre dragoste. Discuţia e deschisă de unul din ei, care e cardiolog, dar autorul ne spune, nu fără ironie, că asta îi dă dreptul. Cei patru inşi nu ajung, previzibil, să dea definiţia iubirii şi nici măcar s-o definească ostensiv sau, la modul structuralist, s-ar spune, prin trăsături distinctive (O să vă spun eu ce este iubirea adevărată, zise Mel. Adică, o să vă dau un exemplu bun. Apoi puteţi să trageţi singuri concluziile.) Se spun istorioare, se relatează drame de amor care i-au afectat, în diferite etape ale vieţii, pe eroi. Rezultatul este că se rostesc tot felul de adevăruri abisale, iar ceea ce se obţine e un efect care nu-i, surprinzător, unul în primul rând comic, pentru că personajele sunt atât de serioase în simplitatea lor, că nu-ţi vine să te amuzi.

Nu ştiu dacă proza lui Raymond Carver justifică pe deplin laudele care i s-au adus şi premiile cu care a fost răsplătită, dar cartea nu-i rea, mai ales dacă îţi păstrezi ştacheta aşteptărilor la o înălţime nu prea mare.