Problema fiind rezolvată, deschizi cartea (nu se produc gemete) şi o citeşti. Har Domnului, Jurnalul de sociolog nu e o carte de specialitate, ci un fel de roman cu o vagă structură (intens fragmentată) dată de aparenţa unor însemnări intime, nedatate însă, ceea ce taie încă de la început orice legătură cu sensul etimologic al termenului.
Cea care ţine jurnalul este o tânără studentă la sociologie (pe alocuri ea se autonumeşte Crocarla - n-am reuşit să-mi dau seama ce-i cu cro-ul din faţă) care trăieşte în... Tribalida. Aici, din fericire, semantica e ceva mai puţin opacă. E limpede (aluzia destul de groasă nu lasă niciun dubiu) că e vorba de România anilor 1990 („o ţară plesnind de sărăcie şi de lene, spaţiu convulsionat de tendinţe autodistructive”). Tânără, tânără, da' coaptă, autoarea noastră, mai ceva decât Trahanache-junior - nici n-a intrat bine la Sociologie, că se şi dovedeşte capabilă de asemenea analize profunde şi cutremurător de exacte.
Crocarla este însă (exclamă autoarea) o fiinţă care s-a maturizat foarte lent („Adolescenţă prealungită [sic]: ca să-mi revin după primul lapte mi-au trebuit 20 de ani!”). Ea a venit pe lume într-un oraş de provincie, de unde a plecat, urmând un itinerariu asemănător cu al multor colegi de generaţie, la studii într-un loc numit, rebarbativ, Oraşumare (dar parcă mai contează, după Tribalida merge şi suta). Ea este însă din cu totul alt aluat decât colegii, pe care îi portretizează cu sarcasm şi cărora le analizează mişcările cu o acurateţe demnă, desigur, de un profesionist al ştiinţelor sociale. Jurnalul e înţesat de caricaturi ale colegilor şi profesorilor - iată cum ne e prezentat profesorul de stenodactilografie:
Proful de steno era un tip hidos cu o bluză supraelastică lăţită peste burtă şi cu vicii sexuale complicate. Era semianalfabet şi cred că de mult ar fi dat foc şcolii noastre dacă aceasta nu ar fi avut niţică măduvă de supt şi pentru el.
Fusese in tinereţe internat într-o instituţie a cărei plăcuţă de la poartă te inducea în eroare întrucât înăuntru altele erau îndeletnicirile de bază.
Acolo, după o spălare prealabilă cu dero, i se turnase pe cap nişte ideologie. Dacă era acum cel mai bun stenograf din ţară şi cel mai bun clămpănitor la taste, era pur şi simplu pentru că aşa îl programaseră programatorii din instituţia aceea.
Limba îi fusese complet cufundată într-o fiertură de plumb; aprehensiunea pentru spionaj îi fusese stăruitor gâdilată până când se umflase cât băşica unei meduze şi abia la sfârşit îi picuraseră în inconştient şi niţică stenodactiloclămpăneală - pentru orice eventualitate. După aceea i se lipise cojiţa la loc, ieşise şi trăise fericit mai departe.
E un portret de personaj aproape urmuzian prin mecanomorfismul lui.
Când nu-şi schiţează semenii, Crocarla face reflecţii despre aproape orice (Bouvard are nevoie de un Pécuchet sau pe dos, nu ştiu) şi, desigur, nu evită subiectul (homo)sexualităţii. Ea însăşi are experienţe erotice destul de vag evocate, cu un ins numit Bobbroccoli (sau, hipocoristic, Bobbro). Relaţia dintre ei nu e una pur carnală. Crocarla e, în sine, o fată cuminte, care înţelege să împartă cu iubitul nu doar patul, ci şi lecturile (ea îi va recomanda lui Bobbro o carte în care e tipărită o piesă bestială a unui autor basarabean). În plus, Crocarla e în relaţii foarte bune cu mama ei, ceea ce să recunoaştem că la tinerii eroi furioşi ai romanelor din ziua de azi e o raritate.
Şi aşa, mai cu portrete, mai cu câte o amintire, mai cu o reflecţie de omni re scibili, se încheie şi Jurnalul (din fericire el nu depăşeşte cu mult 100 de pagini). Personajul diarist exclamă la sfârşit: Şi dacă... voi muri din cauza cărţii acesteia pe care mi-am dorit atât de mult să o scriu? Profundă întrebare... aş îndrăzni să spun totuşi că nu se moare din atâta lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu