☺☺☺☺ Serghei Dovlatov – Geamantanul

În Geamantanul (Humanitas, 2011) în rolul lui Serghei Dovlatov apare... Serghei Dovlatov. O mai făcuse şi în Compromisul, despre care am scris mai demult aici. Cele două cărţi au multe în comun, pornind de la însăşi structura lor: ambele sunt grupaje de povestiri scurte, inspirate (până la proba contrarie, desigur) din viaţa unui autor care se metamorfozează în erou literar, din lumea presei şi a boemei artistice sovietice. Prozatorul se străduieşte la tot pasul să-şi convingă cititorul că nu e decât un simplu narator de întâmplări din propria sa tinereţe, de evenimente petrecute înainte de emigrarea din Uniunea Sovietică la începutul anilor 1980.

Există şi un pretext, un geamantan pe care îl luase cu el autorul în America, singurul care i-a fost îngăduit de vamă la plecare şi în care a înghesuit tot felul de lucruri: un costum la două rânduri, o cămaşă de poplin, o pereche de pantofi, o scurtă de catifea, o căciulă din imitaţie de lutru, trei perechi de şosete finlandeze, nişte mănuşi de şofer şi o centură de ofiţer. Aceste obiecte devin nuclee narative pentru tot atâtea povestiri. Ca să spunem adevărul până la capăt, mai există ceva în geamantan, o pagină din Pravda din mai 1980, cu un titlu cu majuscule („Măreaţa învăţătură e vie!”) şi în centru cu portretul lui Karl Marx. Fără a fi antrenată în vreuna din proze, această pagină oferă un liant simbolic pentru textele din carte.

Geamantanul ne dezvăluie un Dovlatov tânăr. În Centura de ofiţer, la 22 de ani (suntem în 1963), el îşi satisface stagiul militar în corpul de pază al unui lagăr din regiunea Komi, dar întâmplările povestite nu au tragismul manifest al relatărilor de Gulag ale altor autori și sunt mai degrabă demne de păţaniile soldatului Svejk. şosete finlandeze de nailon e un text care ne prezintă zbaterile unui Dovlatov în rol de student sărac, îndrăgostit de o fată cu gusturi costisitoare, deprinsă cu viaţa în lumea artistică (Asia). Pentru a face rost de bani el intră într-o afacere de contrabandă cu sus-numitele şosete. Lucrurile se sfârşesc prost, dar nimic nu e tragic sau iremediabil, domină o senzaţie ciudată de stoicism bonom. Bineînţeles că toată lumea bea de stinge (cu greu vom putea găsi, în literatură, dar şi în credinţa populară, un stereotip mai puternic decât cel al rusului alcoolic sau al libertinajului sexual al francezilor, cu observaţia că primul stereotip e totuşi mult mai frecvent decât cel de al doilea).

De băut bea şi Dovlatov, care pe deasupra se îmbracă prost (problema se pune – şi chiar pare rezolvată pe moment – în Un costum bun, la două rânduri) şi, fiind incapabil să rămână prea mult într-o slujbă, face tot felul de experimente. Ghete din nomenclatură e unul din acestea. Angajat cu pile la Combinatul de artă decorativă aplicată, omul nostru face parte din echipa unui sculptor monumental, angajat să execute o statuie a lui Lomonosov pentru o staţie de metro, ocazie de digresiuni foarte amuzante de altfel despre metafizica furtişagurilor în URSS sau monumentele care îl înfăţişează pe Lenin. Până la urmă Dovlatov se fixează în profesia de jurnalist, care constituie un hinterland generos pentru opera sa (la fel în Compromisul, volumul publicat anterior la noi).

O adevărată gemă este Mănuşile de şofer. Avem aici mai toate temele prozei lui Dovlatov (viaţa de ziarist în Uniunea Sovietică, satira boemei artistice, alcoolismul etc.). Eroul povestirii e Iura Schlippenbach, angajat la o gazetă de cinematografie, care are ambiţia de a realiza un film satiric în care ţarul Petru I se plimbă pe străzile Leningradului contemporan şi e indignat de ce vede în jur. Schlippenbach e un personaj pitoresc şi picant, un fel de Dovlatov care a mai făcut un pas în direcţia nonconformismului:

Cu Iura Schlippenbach am făcut cunoştinţă la conferinţa de la palatul Tavriceski. Mai exact, la consfătuirea redactorilor-şefi ai gazetelor de uzină. Eu reprezentam gazeta Turbostroitel. Schlippenbach, gazeta Kadr a studioului Lenfilm.

Citise raportul Bolotnikov, secretarul doi al comitetului judeţean de partid. La sfârşit, a spus:

- Avem gazete exemplare, de pildă Zmania progressa. Există şi mediocre, ca Admiralteiţ. Sunt unele proaste, ca Turbostroitel. şi, în sfârşit, există gazeta-unicat Kadr. E ceva fantastic de mediocru şi plictisitor.

Eu mă aplecasem uşor înainte. Schlippenbach, dimpotrivă, şi-a îndreptat cu mândrie ţinuta. Se simţea, pesemne, un disident oprimat. Apoi a strigat destul de tare:

- Lenin spunea că critica trebuie să fie fundamentată!

- Gazeta ta, Iura, e sub orice critică, a răspuns secretarul.

Cu un amestec savant dozat de bonomie şi sarcasm, lui Dovlatov i-a ieşit, cred, un volum mai bun decât Compromisul. Al naibii de bine scriu ruşii ăştia! ar putea exclama contrariat cititorul român, moştenitor fără voia lui al unei îndelungate tradiţii de ostilitate, explicabilă şi ea, faţă de spaţiul cultural de la est de Prut.