vineri, 11 noiembrie 2011

Melomani în Cel mai iubit dintre pământeni


Prins între puşcărie, aventuri erotice şi nesfârşite divagaţii pe teme filozofice cam de doi bani, protagonistul din Cel mai iubit dintre pământeni nu găseşte prea mult timp pentru
reflecţii despre muzică, deşi pilda cu Rousseau, care „a copiat note muzicale până la sfârşitul vieţii” ne e servită, reîncălzită, în toate cele trei volume ale romanului, fie şi în formulări uşor diferite.

Ceva mai mare interes pentru muzică arată Petrini după eliberarea din închisoare, când pare să aibă loc o adevărată convertire la religia laică a melomanului: 

Înainte s-o cunosc devenisem meloman, ca mulţi alţii în acei ani. Melodia fără cuvinte nu are un sens depistabil. Muzica religioasă a lui Bach era de fapt laică, se spunea. Da? S-o ascultăm deci. Reconsiderările marilor valori ale trecutului n-o atingeau, deşi ici, colo, în pauzele dintre concerte şi înaintea lor, voci foarte docte afirmau la microfon că exprimă, „zugrăveşte”, e în opoziţie cu... Să fie! Bine că putem s-o auzim... Astfel, Palestrina, Corelli, Vivaldi, Bach, Haendel, Haydn, Mozart, Beethoven reînviară pentru publicul nostru, care crezuse o vreme că toţi aceştia vor fi...

Paragraful citat surprinde recuperarea oficială, laicizată, a lucrărilor religioase, operată după trecerea perioadei de represiune maximă a noului regim. Noul meloman îşi procură şi instrumentele necesare proaspetei pasiuni:

Îmi cumpărai şi eu un picup şi plăci. Luni întregi ascultasem de pildă Matheus passion [sic]de câteva ori pe zi. Într-o seară îmi pusei un nou disc, cu Dans macabru de Saint Saëns. Mă apucă groaza. Mi se părea că şi văd aievea scheletele rânjind, dansând şi oasele lovindu-se frenetic unele de altele. Oprii discul. Mania muzicii îmi sensibilizase atât de tare auzul, încât am putut avea o astfel de reprezen­tare paroxistică. Era un simptom: ajunsesem la saturaţie. Căutai atunci discuri străine de muzică uşoară şi renunţai o vreme la Bach şi Haendel.

Această pasiune pentru muzica grea îl apucă pe Petrini în volumul III al romanului, iar „o vreme” din citatul de mai sus înseamnă cam „de tot”. Ceva mai devreme, în volumul II, personajul nedevenit încă meloman face următoarea constatare, cu bătaie lungă pe plan estetic:

De pe acum muzica simfonică a părăsit armonia şi excelează în disarmonie, producând asupra ascultătorului nu vechea magie, ci o turburare nervoasă depistată de medici drept nocivă, iar pictura a căzut în decorativ.

Cum s-ar zice, Marin Preda pune căruţa înaintea boilor. Eroul lui emite judecăţi adânci despre direcţia în care ar evolua, vezi bine, muzica simfonică, dar începe să asculte genul respectiv abia în volumul următor al cărţii. Să nu fim însă prea răi cu romancierul, căci Cel mai iubit... are şi hibe mai mari.

Singurul meloman de cursă lungă din roman este un chelner înzestrat cu o puternică aplecare înspre arte despre care se vorbeşte la un moment dat („un vestit chelner meloman şi amator de artă, avea în casa lui tablouri (nu puţine) de mari maeştri români ai penelului şi discuri cu interpre­tări rarisime strânse şi păstrate de decenii din leafa şi bacşişurile lui de chelner şi pe care veneau să le asculte chiar şi personalităţi străine ale muzicii, în trecere prin oraşul nostru”). Se pare că acest chelner meloman a avut un corespondent în realitate, un anumit Apostol, despre care scrie şi Jeni Acterian în Jurnalul ei (detalii interesante găsim aici). 

2 comentarii:

dinu d. nica spunea...

"Un ţăran, când vine la Bucureşti, caută alţi ţărani".
Aici e concentrată ars prosaica marelui(totuşi, M.Preda).
Când depăşeşte cadrul "Întâlnirii din pământuri" şi al primului volum din "Moromeţii", maestrul din Siliştea-Gumeşti eşuează finalmente în redundanţă (inclusiv stilistică).
Bunăoară, panseurile emise de Victor Petrini, posesor al unui doctorat în filozofie, despre decadentismul "muzicii disarmonice" şi al "picturii decorative", puteau aparţine, cu brio, Susănicăi Gâdea ori însăşi coanei Leana Ceauşescu! Sic transit...
Dinu D. Nica

Jardenul Din Luxemburg spunea...

da, da ! si vestitul chelner e JPS a, nu , nu tzigarile ! ci Jean_Paul_Sartre !


Ma rog , Kirilov a ales libertatea .. JPS a zis ca uau .. nu are nimeni grija de mine ? Pai , hai totusi sa traiesc !

Libertatea nu e chiar o intrebare de "deliberare" / spirituala / senzuala / uatevar !

hmmm.. asa cum vrea literatura sa ne bage in cap :)))))