vineri, 18 noiembrie 2011

Anton Holban şi zbaterile melomanului (ne)înţeles


Sandu, eroul romanelor lui Anton Holban, e probabil cel mai mare meloman din mica noastră literatură, iar plăcile de patefon nu au cum să lipsească din proiectul de dormitor conjugal pe care îl schiţează în Ioana:

Ne vom aranja artistic o cameră. Vom pune în ea covoarele de preţ, piano, radio, patefonul cu plăcile, tablourile scumpe... Şi un divan imens pentru dragostea noastră.

Tehnologia epocii cerea eforturi care ne apar azi, la distanţă de 80 de ani, eroice: înregistrarea Missei în si minor a lui Bach ocupa nu mai puţin de 17 plăci de patefon, iar eroul amorezat de Dania (şi nu mai puţin, de propriul ego), i le aduce acesteia pentru a o feri de plictiseala care ar putea-o cuprinde în absenţa lui.

Lui Sandu îi place mult şi Wagner şi pleacă fără mari regrete de lângă Irina, mediocra lui iubită lui din O moarte care nu dovedeşte nimic, pentru câteva ore de muzică:

Nu am lipsit timp de ani de la un singur concert, mergeam de zeci de ori la aceeaşi operă şi nu mă văd o singură dată împreună cu ea. O părăseam seara oricât de disperată aş fi lăsat-o, fără să pot face sacrificiul vreunei ore de muzică. Să simţi că te cuprinde în întregime vreun pasaj wagnerian, să te urmărească întocmai ca o fiinţă, să-ţi pui în el toate gândurile, toate voile, să-ţi răscolească toate puterile tale interioare, în momentele acelea să nu existe pentru tine altceva pe lume, şi aceea cu care stai tot timpul împreună să nu poată pricepe nimic din toate acestea!

Sandu are mai mult noroc cu Ioana, eroina romanului cu acelaşi nume. Receptarea în cuplul de îndrăgostiţi a operei Tristan und Isolde e evocată conform retoricii desuete a perioadei interbelice:

La primul spectacol al lui Tristan şi Isolda vibram unul lângă altul. Apoi, o lună, la pian, am descifrat partitura celebră, încercând să înţeleg sensul fiecărei note, în timp ce Ioana, lângă mine, asculta fără oboseală, fără nici o întrerupere. N-a fost o tânguire a eroilor lui Wagner ca să nu se suprapuie perfect emoţiei noastre celei mai intime.

Spiritul refractar al Irinei îşi găseşte un corespondent surprinzător în Ahmed, un pisoi descoperit în vacanţă, e drept că în alt roman (Ioana). Animalul e complet insensibil la muzica lui Wagner, care nu are darul de a-l trezi din somn:

Muzica nu face nici o impresie asupra lui Ahmed. Pot să pun în mijlocul somnului lui, la patefon, pe Wagner, care umple cu sunete toată casa, el nu face nici o mişcare, nici măcar nu deschide ochii. E de ajuns ca în mijlocul muzicii celei mai puternice, să scrijilez cu unghia în lemn, imitând un şoarece, ca să şi fie atent, să-şi aţintească privirea.

Eforturile de Pygmalion ale eroului holbanian au rezultate mai degrabă modeste. El eşuează în efortul de face educaţia muzicală a Irinei şi Daniei şi trebuie să se mulţumească cu rezonanţa pe care o are pasiunea lui de meloman în sufletul Ioanei.

***
În consideraţiile lui tanatice din O moarte care nu dovedeşte nimic, Holban spune, descriind o înmormântare:

Pe dedesubtul florii albă-roz au purtat opt ţărani asudând trupul de plumb. Când a atins sicriul pământul din fundul gropii, zgomotul a avut o nuanţă ciudată: un plescăit special, prelungit şi forte, ca o sărutare pe care ar fi dat-o Wotan Endei.

Am stat şi m-am tot gândit cine e această Enda pe care ar ţuca-o Wotan. Să fie de fapt Erda, un rol mic, dar important din Tetralogie? Am căutat în mai multe ediţii ale romanului şi numele e scris peste tot la fel. Poate e o simplă greşeală a autorului. Oricum, gestul menţionat de Holban e unul pur imaginar, căci Wotan nu o sărută în realitate pe Erda (de aici poate necesitatea utilizării unui mod verbal neasertiv). El îi aplică un sărut celebru lui Brünnhilde, înainte de a o scoate pentru o bună bucată de vreme din funcţiune, în ultimul act din Die Walküre

2 comentarii:

voroncas spunea...

Dar de Sebasttian in jurnalul lui ce mai zicem? Acolo muzica e printre temele/placerile principale.

Micawber spunea...

@ voroncas

Ii vine odata randul si lui Sebastian. Afirmatia mea din primul paragraf al postarii ramane insa adevarata daca ne tinem mai strict de incadrarile pe genuri.

La urma urmei, Holban e pana la un punct tot un fel de Sebastian. Un Sebastian care nu e hipnotizat de un guru carismatic si care are bunul simt sa moara inainte de razboi :)