duminică, 27 noiembrie 2011

☺☺☺ Steven Saylor – Oameni şi semizei. Povestea Romei antice


Poftim. Sa mai spună cineva că nu se caută romanul istoric sau, mai bine zis, că editurile noastre nu-l oferă. O dovedeşte existenţa unor întregi colecţii tematice, cum e cea a editurii All/Allfa, care a publicat în 2011 şi ediţia românească a cărţii Oameni şi semizei. Povestea Romei antice de Steven Saylor. Două volume având în total aproape 700 de pagini despre o lume demult dispărută, iată o lectură care le va părea prohibită multora din cititorii de ziua azi, înglodaţi până la cartilagiul urechilor în afaceri cotidiene. La urma urmei, fiecare cu pasiunile şi limitele sale. Am avut nu odată prilejul să explic că îmi place istoria, dar nu am întotdeauna răbdarea necesară pentru a citi lucrări de specialitate, aşa că e bun un şi un roman istoric dacă e făcut ca lumea. 

Oameni şi semizei... e din capul locului un proiect ambiţios, căci povestea Cetăţii eterne, aşa cum e ea relatată în carte, începe în jurul anului 1000 î.e.n, când Roma era un simplu loc de popas al negustorilor de sare. E un stadiu în care e imposibil să discerni istoria de legendă, iar autorul profită de împrejurări pentru a relata episoade în care muritorii din vechile neamuri ale Potitilor şi Pinarilor interacţionează cu (semi)divinităţi precum Hercules, care scapă arhaica aşezare de înfiorătorul monstru umanoid Cacus. Sunt vremuri atât de vechi, încât nu s-a cristalizat nici măcar nucleul viitorului panteon al romanilor, iar locuitorii, în credinţa lor mai degrabă animist-panteistă, venerează aşa-zisele numina, spirite ale pietrelor şi copacilor. Romanul istoric începe aşadar ca roman pre-istoric şi fantastic, veriga de legătură constituind-o istoria lui Romulus şi Remus, consideraţi în mod tradiţional fondatorii Romei aşa cum o cunoaştem azi (753 î.e.n.).

Romanul creionează apoi cele mai importante momente ale Romei, perspectiva fiind de fiecare dată oferită de membri ai celor două familii pomenite mai sus, patricieni din cei mai vechi şi oficianţi ai cultului lui Hercules, dar cu un rol mai degrabă marginal în istoria „mare”. Elementul de continuitate e simbolizat de o amuletă magică reprezentându-l pe Fascinus, un fel de protector împotriva deochiului (sau, pentru hermeneuţii de weekend, a fascinaţiei), transmisă din generaţie în generaţie la Potiti, apoi, după stingerea familiei, la Pinari.

Trunchiul cărţii e alcătuit din capitole care prezintă, într-o formă romanţată, scene din marile tablouri vivante reprezentate de acţiunea fondatoare a gemenilor Romulus şi Remus, luptele pentru consolidarea tinerei cetăţi (Coriolanus), răpirea sabinelor, alungarea ultimului rege (Tarquinius Superbus), invazia galică şi gâştele de pe Capitoliu, războaiele punice şi tulburările legate de proprietatea funciară (Scipio Africanul, fraţii Gracchi), în fine, războaiele civile ale republicii târzii (Marius, Sulla, apoi Caesar, Antonius şi ceilalţi). Totul se încheie, disciplinat, în anul 1 e.n., când Roma devenise deja imperiu.

Un efort, să recunoaştem, homeric. Autorul, clasicist de formaţie, a avut nenumărate ocazii să-şi pună la lucru cunoştinţele de istorie romană. El pare să fi migălit din greu, mereu atent la detaliu, la reconstituirea scenelor de viaţă cotidiană (fără a uita gastronomia, vestimentaţia, arhitectura, comerţul sau moravurile, literatura, teatrul, obiceiurile). Reuşita lui stă mai puţin în construirea de personaje memorabile literar şi mai mult în a ne oferi o istorie alternativă a Romei. Alternativă nu pentru că ar avea un alt conţinut decât cea atestată sau măcar inferabilă din legende, ci pentru că are o abordare microscopică care îl cucereşte pe cititorul contemporan.

În Oameni şi semizei..., Steven Saylor face o muncă enciclopedică şi chiar paideică. Aceasta se vădeşte nu doar în grija permanentă de explica concepte şi termeni, ci şi în includerea, la începutul fiecărui capitol, a unei hărţi a Romei din perioada respectivă, ca şi în realizarea unui adevărat arbore genealogic al principalelor ginţi patriciene, cu toate ramificaţiile sale fantezist-mitologice. Rezultatul e o scriere alertă, uşor de citit, deşi destul de seacă. Nu ai cum să nu te gândeşti că acum o sută şi ceva de ani lui Sienkiewicz îi reuşea în Quo vadis o carte mult mai vie. Stimulat de informaţia oferită de romancier, mi-am mai aruncat ochii în timpul lecturii pe marile lucrări în domeniu, cum ar fi tratatul lui Mommsen, dar şi (de ce să mint) pe mai accesibila Wikipedia. Informaţiile sunt corecte, nu există inexactităţi, dar uneori ai senzaţia că citeşti articole din enciclopedia internetului abia supuse unei discrete stilizări. Uşor amuzante (şi naive) sunt tentativele autorului de a deschide subiecte precum statutul femeii sau al homosexualilor în Roma republicană, cu bătaie mai degrabă înspre prezent decât cu relevanţă în contextul respectiv. Noroc că preocuparea pentru chestiunile ecologice a fost chiar mai mică. Până la urmă a ieşit un roman pe care cititorii rafinaţi l-ar putea califica drept fast food cultural-literar. Cititorii mai puţin fini, dar sinceri vor recunoaşte însă că se mai dedulcesc din când în când la un hamburger.

      Fact checking
  • Traducerea Iulianei Hiliuţă e destul de curată. Mi-e greu să pricep de ce s-a ales, pentru versiunea românească, titlul care s-a ales, pentru că nu mi se pare că s-a obţinut altceva decât prolixitate. În engleză cărţii îi zice Roma. The Novel of Ancient Rome. Repetarea cuvântului „Roma” ar fi putut evitată relativ simplu în titlul românesc, dacă de asta s-au temut. Nefericită traducerea prin Încetinitorul a cognomenului Cunctator (atribuit celebrului politician Fabius Maximus din timpul războaielor punice, care tergiversa mereu confruntarea). Temporizatorul e mult mai firesc şi oarecum încetăţenit la noi.
  • Autorul ne spune undeva că Cleopatra a fost ultima descendentă a dinastiei Ptolemeilor, care a condus Egiptul aproape trei secole. Tehnic vorbind, e inexact. Cleopatra a avut un fiu (Caesarion), conceput probabil chiar cu Caesar. Caesarion a mai trăit o vreme după sinuciderea mamei sale şi, cu cele aaproximativ două săptămâni de domnie pe tronul faraonilor, a fost ultimul reprezentant al dinastiei.

Un comentariu:

A Reader spunea...

Dati-mi voie sa fac iarasi un fact checking la fact cheking:

Cleopatra a avut 4 copii: acel Caesarion, (presupus) fiu al lui Cezar, pe care l-ati mentionat si inca 3 cu Marcus Antonius: doi gemeni, Alexandros Helios si Cleopatra Selene, apoi Ptolemeu Philadelphus; ultimii 3 erau inca mici la moartea parintilor lor. Octavian Augustus, care l-a lichidat pe Cezarion, lor le-a crutat viata, i-a adus la Roma, i-a purtat in lanturi de aur la triumful sau, apoi au fost crescuti de Octavia, vaduva lui Antonius si sora lui Octavian; nu se stie ce s-a mai intamplat cu baietii dar Cleopatra Selene a fost maritata (spune wikipedia) de catre Augustus, care i-a asigurat si zestrea, cu un rege african, Juba al II-lea al Numidiei si a avut (cel putin) un fiu. Deci stirpea Cleopatrei a mai continuat, insa cum niciunul dintre cei 4 copii ai Cleopatrei nu a domnit in Egipt, se poate spune ca "Cleopatra a fost ultima descendentă a dinastiei Ptolemeilor care a condus Egiptul" .