☺☺ Agneta Pleijel – Fungi – un roman despre dragoste

Nu există boli mărunte, ci doar actori mărunţi, declară apoftegmatic George Costanza într-un episod din Seinfeld. Probabil tot aşa şi cu figurile istorice, nu există personalităţi mici sau mari, ci doar autori mai mult sau mai puţin pricepuţi în a face din ele eroi de roman. În Fungi – un roman despre dragoste (Paralela 45, 2006) Agneta Pleijel îl scoate din lada de personaje uitate pe Franz Wilhelm Junghuhn, un naturalist german din secolul al XIX-lea. Fiu de medic, orfan de mamă de la naştere, tânărul Franz Wilhelm e expediat la Halle de un tată autoritar şi rigid pentru a studia medicina. Soi rău, copil urât şi recalcitrant, băiatul e încă din copilărie un neadaptat, un ins singuratic, mizantrop şi tăcut, înzestrat totuşi cu o mare capacitate de a studia natura („Ceea ce găseam în natură îmi plăcea mai mult decât ceea ce vedeam printre oameni. Viermii şi insectele erau prietenii mei tăcuţi. Eram interesat de gândaci şi gângănii, de larve şi păienjeni, şi îndeosebi de ciuperci, mai ales din pricina rădăcinilor lor misterioase”).

Care va să zică de aici „fungii” din titlu, va observa, perspicace, cititorul care n-a chiulit la orele de ştiinţe naturale. La urma urmei, ciuperca a exercitat o oarecare fascinaţie asupra autorilor de diferite naţionalităţi, locul comun fiind exact acela al misterului de care ne vorbeşte şi personajul Agnetei Pleijel (să nu-l uităm pe Crypto, regele-ciupearcă al lui Ion Barbu, dacă n-avem poftă de călătorii exotice). Spre surpriza naivilor care aşteaptă să li se dea în cuprinsul operei ce scrie în titlu, ciupercile nu ajung să joace un rol prea important în roman, în ciuda articolului savant pe care îl va scrie Junghuhn pe tema asta. Pe individ îl macină întrebări mult mai arzătoare şi, cum medicina nu-l atrage din capul locului, studentul se mută la Berlin, unde activează un profesor de filozofie care are „răspuns la toate întrebările” şi care, chiar dacă nu are un număr prea mare de adepţi, reuşeşte să fascineze tinerii care îi pică în plasă. În filozof, care predică omniprezenţa şi atotputernicia voinţei de a trăi, îl recunoaştem cu uşurinţă pe Schopenhauer, iar în rivalul acestuia, cu un auditoriu mult mai amplu, pe Hegel.

Eroul nostru e la vârsta când capacitatea de a admira e concurată numai de uşurinţa cu care se îndrăgosteşte. De data asta o cheamă Dora Littner şi din cauza ei Franz Wilhelm ajunge să-l provoace la duel pe bunul său prieten Schnitzler, pe care îl răneşte la un picior. De aici o întreagă suită de peripeţii pe linia Monte Cristo-Papillon: duelistul e condamnat la zece ani de închisoare, evadează, ajunge în Legiunea Străină, petrece ceva timp în Africa, şi dă-i cu aventuri comprimate în câteva zeci de pagini, până când ajunge pe insula Java.

Ajuns acolo turbulentul pare să-şi găsească liniştea, se însoară cu Iti, fiica unui medic olandez şi a unei băştinaşe, studiază natura şi scrie o carte, timp în care nu încetează să se gândească la filozoful lui de la Berlin (căruia îi tot scrie), la posteritate şi la tot felul de lucruri mari. Până la urmă are satisfacţia de a fi remarcat de celebrul naturalist Humboldt, iar guru de la Berlin îi foloseşte observaţiile ştiinţifice pentru a-şi ilustra (ghici!) teoria despre voinţa de a trăi.

Cum rămâne cu apoziţia din titlu (un roman despre dragoste)? Dacă citim romanul la rece (ceea ce facem de regulă aici) constatăm că în carte e, desigur, vorba despre dragoste, dar alături de felurite alte lucruri, aşa că luată literal formula e înşelătoare. Copil şi apoi adolescent, Franz Wilhelm e îndrăgostit de frumoasa Lottie, fiica unui farmacist, dar sentimentul e univoc, aşa că viitorul naturalist se consolează, platonic de altfel, cu afecţiunea pe care i-o arată Renate, fată de tăbăcar, la fel de urâtă şi ciudată ca el. Avem apoi episodul cu Dora Littner, femeie suficient de în vârstă pentru a-i fi mamă, care îl fascinează şi care îl aduce în pragul nebuniei. Niciuna din aceste poveşti nu capătă însă consistenţă, iar firele epice sunt lăsate baltă fără vreo preocupare pentru finisarea acţiunii. Mai e şi iubirea din Java, una de maturitate, relativ gospodărească, deşi nu lipsită de sinceritate. Revenind la întrebarea cu care am început paragraful, s-ar putea spune că dragostea din Fungi... nu e neapărat sentimentul erotic, ci, în sens mai larg, pasiunea pentru o fiinţă, o idee sau un domeniu. Vina – dacă putem vorbi în asemenea termeni – nu e a traducătoarei Mia Morogan, care s-a descurcat onorabil, ci a autoarei, căci cuvântul suedez kärlek din titlu trimite mai degrabă la dragostea pentru sexul opus. 

Fungi... este, după Chirurgul reginei, cel de al doilea roman al Agnetei Pleijel despre care scriu (vezi aici). Ca şi Chirurgul..., Fungi... e construit tot pornind de la figuri istoric atestate. Din păcate, cartea de azi e mult sub valoarea precedentei. Autoarea ne oboseşte cu interminabile consideraţii despre sistemul filozofic al gânditorului berlinez, scrise oarecum şcolăreşte, ca şi cum s-ar fi urmărit o prezentare a filozofiei schopenhaueriene în sistem for dummies. Construcţia epică e descheiată la prea mulţi nasturi. Exprimarea e tezistă şi adesea de un patetism cam caraghios şi cred că am greşi dacă i-am reproşa asta traducătoarei.

Fact checking

Franz Wilhelm Junghuhn s-a născut în Germania în 1809 şi a murit în Java în 1864. A fost botanist şi e autorul unor cercetări despre ciuperci. Ca şi Junghuhn-personajul, adevăratul Junghuhn a fost condamnat la zece ani închisoare pentru a-şi fi rănit oponentul într-un duel (în viaţa reală victima a murit din cauza rănilor). Pentru a-şi ilustra teoria,  Schopenhauer a folosit cu adevărat un episod din viaţa animalelor de pe insula Java prezentat de naturalist.