luni, 31 octombrie 2011

☺☺☺ Norman Manea – Întoarcerea huliganului

17 comments
Nu mai citisem nimic de Norman Manea. ştiam însă, din surse secundare, ba că e un autor care scrie de-a dreptul prost, ba că, dimpotrivă, e un scriitor excepţional, care ar fi mai îndreptăţit să aspire la un Nobel decât eternul nostru candidat M.C. Aşa că mi-am spus că mai bine văd cu ochii mei ce şi cum şi am citit Întoarcerea huliganului (Polirom 2008). Taxonomic vorbind, cartea e o struţo-cămilă, o combinaţie de memorii şi jurnal de călătorie. Sunt date dintr-o existenţă complicată, de evreu bucovinean născut în 1936, suficient de devreme pentru a trăi oroarea deportării în Transnistria (1941-1945), siniştrii ani ai stalinismului absolut, scurta liberalizare din anii 1960 şi declinul anilor 1970-1980. Nici existenţa profesională nu e mai simplă. După studii de inginerie şi ani petrecuţi pe şantiere şi în ateliere de proiectare, autorul se consacră pe deplin scrisului şi devine, prin luările sale de poziţie, incomod pentru regimul comunist, care răsuflă probabil uşurat să-l vadă părăsind ţara în 1986 pentru a se stabili în cele din urmă la New York, unde obţine un post de profesor la Bard College.

Intriga – evenimentul declanşator al întregii scrieri – o constituie vizita efectuată de Manea în România în aprilie 1997, prima după peste zece ani de exil. E o călătorie pe care se decide să o facă după multe ezitări şi pendulări între sentimente opuse, la care se ajunge după numeroase refuzuri anterioare. Era vorba mai ales de teama de atmosfera ostilă care l-ar fi putut aştepta pe autor în patrie, atmosferă întreţinută de naţionaliştii ofuscaţi de comentariile sale la adresa opţiunilor extremiste ale lui Mircea Eliade. Prozatorul se vede transformat în huligan, în maculator difamant al unor „valori” pe care bunii români nu vor să le lase pângărite de un outsider. Ipostaza nu îi e necunoscută, căci o adoptase şi în ultimii ani de şedere în Romania. Termenul de huligan trimite de altfel foarte transparent la Cum am devenit huligan, cartea coreligionarului Mihail Sebastian, cu al cărui destin Manea îl identifică uneori pe al său. Vizita în sine are şi bune, şi rele – scriitorul se revede cu prieteni vechi, vizitează Clujul şi Suceava, oraşul unde e înmormântată mama lui, acea Mater Dolorosa anxioasă căreia îi consacră multe pagini emoţionante. Clujul îi place mai mult decât Capitala, raporturile cu majoritatea universitarilor clujeni sunt excelente. E un fel de Adrian Marino pe dos. Acesta, devenit clujean prin adopţiune, nu-şi ascundea antipatia faţă de concitadinii săi.

Perioada de zece zile pe care o acoperă jurnalul de călătorie în România comunică în permanență, prin canale şi canalicule, cu trecutul. Sunt numeroase flash back-uri din copilărie, adolescenţă, tinereţe, e multă anecdotică, se re-creează figuri şi se evocă momente fixate în memoria afectivă, de altfel prodigioasă, a autorului. Spirit temător şi retractil (prietenul său, poetul Florin Mugur, îl numea „elev al fricii”), Norman Manea revine de nenumărate ori asupra uneia şi aceleiaşi întâmplări, adăugând de fiecare dată ceva nou şi totuşi spunând acelaşi lucru, până la limita agasării cititorului. Probabil cel mai bine caracterizează acest modus operandi al autorului un alt prieten, romancierul Bedros Horasangian, reîntâlnit în primăvara lui 1997, care îi schiţează următorul portret:

Personaj cu paranteze, aşa mi-aţi rămas în minte. Un personaj proustian... am discutat şi cu amicii... au fost de acord, structură proustiană... un fel de a nuanţa continuu, frază în frază, paranteză în paranteză.

Acest stil se sprijină pe o serie de markeri textuali şi refrene obsesive, cum ar fi versul lui Zbigniew Herbert, redat în traducere engleză, „in paradise one is better off than in whatever country”, care apare mereu în carte, reflecţie sarcastică la adresa opresiunilor de tot felul la care e supus omul modern. Norman Manea nu e deloc complezent şi spune lucrurilor pe nume când vine vorba de starea de lucruri din fosta lui patrie. Uneori glosează pe tema istoriei, iar tonul capătă accente de pamflet, ca atunci când se referă la cultura română ca o „cultură de pamfletari zâmbitori” sau când scrie despre „istoria circului ca istorie” sau despre August Prostul, omul batjocorit de sistemul represiv.

Mai există în Întoarcerea huliganului pagini emoţionante despre evreitate şi raportări frecvente la autori precum Sebastian, Kafka, Proust sau Joyce, ultimul fiind de altfel şi singurul ne-evreu de pe această listă, fapt care nu îl împiedică pe Manea să manifeste o afinitate specială cu irlandezul. De mare forţă expresivă sunt evocările Bucovinei natale, ale familiei şi părinţilor şi chiar şi ale Bucureştiului, deşi e limpede că nu e un oraş pe care să-l iubească (asta nu-l împiedică totuşi să scrie inspirat despre vechile cartiere sau despre „secta de drogaţi ai cărţilor” care bântuia librăriile acum 40 de ani în căutarea ultimelor apariţii).

M-am întrebat care sunt argumentele celor care susţin că Norman Manea scrie prost. Îi exclud din capul locului pe cei invidioşi, resentimentari sau pur şi simplu animaţi de un antisemitism rudimentar, care o fac din motive evident extra-estetice. Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aş spune că stilistic vorbind autorul optează uneori pentru soluţii mai puţin fericite. De pildă el nu foloseşte nicăieri cuvântul „România” pentru a se referi la ţara de baştină, ci termenul „Jormania”, luat de la Ioan Petru Culianu. Nu mă supără că ţărişoarei noastre i s-a dat alt nume, mă deranjează termenul rebarbativ şi nici măcar original. Reproşul e valabil şi pentru Transtristia (nume sub care se ascunde, evident, Transnistria, o denumire uşor inabilă şi care ratează ţinta simbolică pe care şi-o propune. La fel şi Tovarăşa Mortu (tot un citat din Culianu), nume sub care e menţionată Elena Ceauşescu. Procedeul mi se pare un pic naiv şi oricum forţat. Lăsând la o parte asemenea inabilităţi (surprinzătoare la un scriitor matur), Întoarcerea huliganului e relatarea bine strunită a unor experienţe dramatice pe care nu cred că ar vrea cineva să le trăiască pe propria piele.

      Fact checking


  • Romancierul şi criticul infirm şi obez, sarcastic şi mizantrop, poreclit „elefantul zburător”, cu care autorul era în relaţii apropiate până la plecarea din ţară este Paul Georgescu (1923-1989).
  • Există doi Saul pe care Norman Manea îi cunoaşte în America şi care sunt legaţi întrucâtva de Romania Jormania: Saul B. şi Saul S. Primul este desigur Saul Bellow, căsătorit câţiva ani cu Alexandra, fiica fostului ministru al Sănătăţii din guvernul Petru Groza, Dimitrie Bagdasar. Cel de al doilea este Saul Steinberg (1914-1999), renumit grafician născut în Romania, colaborator constant la celebra revistă The New Yorker. Steinberg continuă să fie fascinat (şi totodată oripilat) de numeroase cuvinte româneşti, pe care nu încetează să le invoce, cu etimologie cu tot. Se înşeală în privinţa lui „cică”, care nu este, desigur, de origine turcă. 

vineri, 28 octombrie 2011

Cărţi electronice: fruntaşi, codaşi şi mijlocaşi

18 comments
Ne place sau nu (că tot nu ne întreabă nimeni!), lumea se schimbă, la fel şi tabieturile lecturii. Cred că s-a înţeles încotro bat: urmează o postare despre cărţile electronice. şi ca să nu scriu numai de la mine din cap, mi-am căutat şi o sursă de informare. E vorba de studiul The Global ebook Market 2011: Current Conditions & Future Projections de Rüdiger Wischenbart, realizat pentru Târgul de la Frankfurt de anul acesta. Autorul studiază piaţa noilor formate ebook într-un număr de 13 ţări diferite ca localizare geografică, forţă economică şi culturală şi dezvoltare tehnologică: Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie, Suedia, Olanda, Slovenia, Polonia, Austria, Brazilia, China şi Statele Unite. E un material destul de detaliat, iar aspectele urmărite (şi exprimate deseori prin cifre) sunt destul de numeroase, de la numărul apariţiilor la parametrii care influenţează politica preţurilor. Datele ne oferă posibilitatea să vedem cine sunt fruntaşii şi – desigur – codaşii în domeniu.

N-am să complic postarea cu o puzderie de date pe care cine vrea le poate lua direct din documentul la care mă refer. O privire rapidă asupra numărului de titluri disponibile ne confirmă aşteptările: cele două mari ţări anglofone sunt pe primele locuri, Marea Britanie cu circa un milion, urmată îndeaproape de Statele Unite, cu 950.000. ţările dezvoltate economic şi cultural din Europa sunt mult în urmă în clasament (Germania 93.000, Franţa 22.000, Spania 10.000 etc.), iar în Olanda sau Suedia autorul e de părere că piaţa e în stadiu emergent. Chinezii sunt înaintea europenilor la numărul de titluri disponibile (200.000). Polonia face o figură foarte frumoasă, cu 18.000 (înaintea Braziliei, cu 4.000). La urmă de tot e Slovenia, unde nu au apărut decât 300 de titluri, toate gratuite, necomerciale. Pentru ca datele să fie comparabile, e utilă raportarea numărului de apariţii la milionul de locuitori, ceea ce autorul şi face în cele mai multe cazuri. Foarte folositor e şi procentul din piaţă reprezentat de ebook-uri. Partea leului le revine tot englezilor şi americanilor, cu circa 6%, în vreme ce europenii sunt undeva pe la 1-2%.

Deşi tabloul schiţat e al unei lumi foarte diverse, unele tendinţe sunt limpezi. Ar fi vorba în primul rând de scăderea vânzărilor de cărţi în format clasic (cazul cel mai dramatic fiind al Suediei, dar tendinţa se face simţită cam peste tot). Ne-am aştepta la o creştere paralelă a pieţei cărţilor electronice, dar situaţia e mai complicată – nu tot ce se scade de la cărţile clasice se adaugă peste tot automat la celelalte. E posibil să fie de vină şi politica preţurilor, relativ rigid reglementate în numeroase ţări, taxele comerciale, cecitatea editorilor şi/sau legislatorilor. Mie cărţile electronice mi se par încă mult prea scumpe pentru a constitui o alternativă atrăgătoare la celuloză şi hârtie. Cititorii nu vor migra semnificativ spre noile medii dacă dispozitivele pe de o parte şi cărţile pe de alta vor rămâne scumpe, iar dacă la hardware există limite sub care e greu să cobori, la partea de soft flexibilitatea poate fi mult mai mare.

Dar la noi? Ca întotdeauna, mă uit în curtea vecinului ca să văd mai limpede cum e la mine. Date sintetice n-am, aşa că am compilat şi eu cum am putut un tabel cu numărul de apariţii la edituri româneşti mai răsărite. Iată ce a ieşit:

  
Dacă mai luăm la socoteală şi ce au mai scos alţii ajungem probabil undeva la 2.000 de titluri. Mult, puţin, nu ştiu – probabil modest, dacă îi luăm ca etalon pe polonezi. Nu am luat în considerare decât elementul cantitativ (corectbooks.com a scos puzderie de titluri, extrem de inegale ca valoare). Sunt şi destul de scumpe ebook-urile noastre, dar se fălesc cu sisteme de protecţie împotriva pirateriei (DRM). Ajuns în punctul acesta, mă umflă râsul. Nu trebuie să fii mare hacker ca să ştii cum se scoate protecţia unui fișier din acestea, aşa că sistemul o să fie mai puțin eficient decât un ins cu un picior amputat care participă la un concurs de tras şuturi în dos.
 ***
Mă număr printre cei cărora le plac cărţile electronice. Am citit destul pe Kindle, dar îmi place mult iPad-ul, care permite o mare flexibilitate în materie de formate şi opţiuni şi nici nu e aşa obositor cum predică unii. Până mai ieri foloseam aplicaţia Stanza, dar m-a pus Aghiuţă să fac upgrade (parcă aşa îi zice) la iOS 5 (ăla cu iCloud şi toate zorzoanele) şi s-a zis cu reader-ul, cică nu e „suportat”. Aşa că deocamdată citesc cu Bluefire.

miercuri, 26 octombrie 2011

☺☺☺ Anton Marin – Povestea unui om şi a gândacului său

6 comments

Până când să n-avem şi noi, în literatura naţională, sataniştii noştri? De această supărătoare lacună proza noastră pare a fi scăpat luna asta, odată cu apariţia, la mica dar vioaia editură Tracus Arte, a celui mai recent roman al lui Anton Marin, Povestea unui om şi a gândacului său. Să nu ne pripim însă cu etichetele, oricât de mult ne-ar plăcea să le aplicăm, şi nici să nu căutăm detalii senzaţionale despre ritualuri, recuzită sau orori sataniste, căci n-o să găsim aşa ceva în cartea de azi. Sataniştii d-lui Marin sunt unii foarte soft, nici pe departe habotnici sau fundamentalişti. Sunt mai degrabă nişte băieţi crescuţi printre blocurile ceauşiste, unşi desigur cu multe alifii, dar în esenţă benigni, pe care îi poţi întâlni cu un pic de noroc într-un băruleţ din Piaţa Pieptănari din Capitală. 


Dar nu despre întreaga tagmă pitorească a mahalagiilor satanişti e vorba în poveste. Interesant cu adevărat e unul din ei, Bucurică Anastase în viaţa civilă, fante de cartier înzestrat cu păcătosul talent de a intra uşor în bucluc, recent liberat din închisoare, unde intrase în urma unor întâmplări destul de neclare, dar pe care cetăţenii cinstiţi se feresc să le săvârşească. Pentru cine a mai citit romane scrise de Anton Marin, Bucurică e eroul tipic, înrudit îndeaproape cu Tiberică Recaş din Corăbii de fum, corăbii de lumină, un personaj marginal(izat) social, potenţial delincvent, asiduu frecventator al şcolii vieţii, păcătos, însă perfect recuperabil. Băiat bun până la urmă, sufletist şi săritor.

Fabula din Povestea unui om... e generoasă. Bucurică află de la Bejan, unul din tovarăşii lui într-ale satanismului, de existenţa unui personaj extravagant şi extrem de puternic, un misterios domn van Kaastigat. Acesta, trăitor într-un castel din Germania, mobilizează resurse însemnate, lumeşti, dar şi paranormale, pentru găsirea unui manuscris al unui anume Titus Tirezias, scriitor român (despre care putem specula că e un alter ego al autorului), care nu-i e necunoscut lui Bucurică, din motive pe care nu mă apuc să le povestesc aici. Manuscrisul în sine e o chestie cu un titlu cam indigest,  O viziune asupra istoriei privită ca obiect fizic ideal, iar ce scrie acolo ne priveşte mai puţin. Ar trebui probabil să-l privim ca pe un simplu pretext pentru dezvoltarea unor aventuri rocamboleşti la care – să recunoaştem – romancierul se pricepe.

Apar şi complicaţii colaterale cu iz romantic. Bucurică o reîntâlneşte pe Gabriela Popescu (zisă, mulţumită unei particularităţi anatomice bătătoare la ochi, Gabi-ţâţe), o veche febleţe a lui, fată bună şi ea, unsă cu alifii de diverse arome, cu tot felul de afaceri în străinătate. şi acum luptă şi dă-i, în ciorbă intră şi nişte interlopi (ăia nu mai sunt băieţi buni, dar pot fi puşi cu botul pe labe), unde mai pui că şi sora lui Gabi are probleme care trebuie rezolvate, în fine, cascadă de episoade de un epic pur. Bucurică (Bucky, pe numele său de alint cam caraghios dat de Gabi) se ridică la înălţimea împrejurărilor şi se transformă din anti-eroul iniţial într-un adevărat luptător pentru cauze nobile, ba chiar ni se revelează ca ins străbătut de dileme existenţiale.

Dar gândacul? Eram cât pe ce să uit să pomenesc de el. Îl cheamă Dorinel şi le e cunoscut cititorilor din precedentul roman al autorului, Eu, gândacul (despre care am scris aici), unde îl ajutase pe Dan C. Mihăilescu – coincidența cu numele criticului PROTV-ist e sau nu întâmplătoare – să-şi pună la respect colegii mitocani. Din fericire, pentru a citi acest spin-off nu e neapărat necesar să fi parcurs volumul anterior. Dorinel e şi aici un instrument providenţial pentru săvârşit fapte bune şi pedepsit oamenii răi, dar spre deosebire de cartea precedentă, el a devenit un cugetător înzestrat cu sincera capacitate de a se mira de ce vede în jur, ba chiar se va dovedi că a avut o contribuţie însemnată la conceperea cărţii.

Povestea unui om şi a gândacului său e o scriere pe care amatorii de scrieri fantasy vor fi probabil încântaţi s-o citească. Aventurile eroilor lui Anton Marin au darul de a-l ţine pe cititor în priză, iar dialogurile, adesea savuroase, dezvăluie un romancier înzestrat cu o ureche fină:

- Hm! Măcar aţi văzut şi voi marea, făcu Bucurică oarecum visător.
- Am văzut-o, dă-o-n gura mă-sii de mare!
- Şi acum?
- Acum e tot naşpa.
- Tot la flaiere?
- Noo, nene. Păi, ce? Om fi câştigaţi la belciuge? Ne-am făcut badiguarji.
- Bodyguarzi!? Da’ cine naiba v-a angajat bodyguarzi cu cazieru’ ăla?
- Ei, păi un sfert din bărbaţi, în România, e acu’ badiguarji, că uzinele alea mari s-a-nchis. Aşa şi noi. Ne-a băgat să păzim la o făbricuţă a lu un ceh de face ţevi din răşină cu nisip. Undeva pe lângă Domneşti, după prelungirea Ghencea. Are încredere patronu’ în noi, că oricum, p-acolo n-ai ce dracu să furi. Are ţevile alea o tonă pă puţin. Le cară ăia cu TIR-urile, numa-n camioane d-alea marile. Ziua salţi bariera, laşi bariera, noaptea închizi porţile şi te scoli doar dacă vine vreun camion întârziat din afară. Boierie!
- Zău? Da’ cât luaţi, banu-n mână adică?
- Şapte, opt milioane. Şapte, opt sute, în lei noi. Nu-i mare sfârâială, da’ măcar nu-ţi rupi oasele cu munca. Să ştii că e bine. Uite, tomnai l-a dat p-unu’ afară că l-a prins şefu’ beat în post. Poate te bagi şi tu...
- Eu!? Mă vezi pe mine paznic la ţevi, Mirele?

Tot la plusuri se poate contabiliza şi infatigabila capacitate a lui Anton Marin de a crea personaje pitoreşti (sataniştii, mafioţii ex-sovietici, madam Monica, vecina lui Bucurică etc.). O combinaţie insolită aşadar de roman de aventuri, de fantasy şi oralitate debordantă, cu o vână narativă destul de rar întâlnită în proza noastră contemporană. Mai puţin entuziasmaţi vor fi probabil cititorii care vor identifica în Povestea unui om... elemente de maniheism caracterologic, cu eroi indubitabil pozitivi şi negativi, cu binele care triumfă (previzibil şi obositor) asupra răului, cu unele sentimentalisme şi dulcegării la nivelul discursului. Dacă suma algebrică a acestor însuşiri antagonice e pozitivă nu putem însă afla decât citind cartea şi judecând cu capul nostru. 

Acest text a apărut iniţial pe blogul Chestii livreşti în cadrul unui schimb de postări. 

luni, 24 octombrie 2011

☺☺☺ Gottfried Wagner – Moştenirea Wagner. O autobiografie

0 comments

Apărută în 2001 la Editura Hasefer, cartea lui  Gottfried Wagner intitulată, fără surprize, Moştenirea Wagner. O autobiografie, face parte din lista de lecturi obligatorii a melomanului interesat de ţesătura extraestetică şi furnicarul de mituri laice care învăluie Festivalul de la Bayreuth şi succesiunea lumească a lui Richard Wagner. Născut chiar la Bayreuth în 1947, fiu al lui Wolfgang Wagner şi strănepot al celebrului compozitor, Gottfried a devenit de timpuriu ceea ce cu o expresie tocită se numeşte oaia neagră a familiei. Cartea de faţă, lucrare memorialistică încheiată în 1997, dar adusă la zi în ediţii succesive până în 2000, e povestea drumului bolovănos parcurs de autor de la statutul de potenţial moştenitor al direcţiei festivalului până la cel mai puţin confortabil de oponent al establishmentului wagnerian oficial.

Încă din primii ani ai copilăriei Gottfried se confruntă cu un mediu ostil şi e trimis prin diferite internate. Relaţiile cu tatăl lui, Wolfgang, sunt reci, părintele e brutal şi neînţelegător, iar raporturile dintre cei doi nu se vor îmbunătăţi niciodată. Ceva mai bine se are micul Gottfried cu unchiul Wieland, cu care tatăl împarte directoratul festivalului până în 1966, la moartea fratelui său, sau cu vărul Wolf-Siegfried (Wummi). La toate acestea se adaugă numeroasele schelete din dulapurile familiei. Nu sunt oase, ci doar role de film şi documente pe care copilul le descoperă şocat prin cotloanele Festspielhaus-ului şi care atestă legăturile strânse dintre familia Wagner şi regimul nazist, nu în ultimul rând dintre Hitler („unchiul Wolf” pentru apropiaţi) şi apriga Winifried Wagner, bunica lui Gottfried, sau fraţii Wolfgang şi Wieland. Excepţia pentru generaţiile respective a constituit-o Friedelind Wagner, sora celor doi, care s-a şi stabilit în Statele Unite în timpul războiului.

Ajuns la vârsta întrebărilor neconvenabile (la care membrii familiei nu dau răspunsurile oneste pe care tânărul le-ar fi aşteptat), Gottfried se rupe de ai lui. Face studii de muzicologie la Viena şi scrie o teză de doctorat despre Brecht şi Kurt Weill, lucrează ca asistent de regie pe diferite scene de operă din Europa şi călătoreşte în Statele Unite, încercând să-şi construiască o carieră independentă şi care să nu se bazeze pe conexiunile de familie. Îndepărtarea de valorile dinastiei Wagner e evidentă. În vreme ce Wolfgang Wagner instrumentalizează figura ilustrului strămoş în scopul atingerii unor obiective imediate şi al cosmetizării trecutului, Gottfried e preocupat de aflarea adevărului. Nu reuşeşte, cel puţin până pe la 35 de ani, să-şi croiască o carieră artistică, dovedindu-şi incompatibilitatea cu majoritatea personalităţilor cu care colaborează. Totul culminează cu angajarea (demonstrativă, poate) la Deutsche Bank, pe post de simplu funcţionar. Nici în căsnicie nu-i merge mai bine şi divorţează de prima soţie, Beatrix, după aproape zece ani de mariaj.

Aşa se explică poate migrarea evidentă înspre latura stângă a spectrului ideologic. Trecut de prima tinereţe, memorialistul îşi găseşte fericirea de familie alături de o italiancă (Teresina) şi se stabileşte în Italia, dar continuă să întreprindă călătorii în străinătate pentru a ţine conferinţe. Preocupat de chestiunea antisemitismului wagnerian, Gottfried se documentează, citeşte şi lucrează enorm, ţine conferinţe în Israel şi polemizează cu personalităţi artistice proeminente. Nu e de acord cu afirmaţiile lui Daniel Barenboim, muzician evreu şi dirijor al creaţiei wagneriene (inclusiv în Israel!), potrivit cărora „antisemitismul lui Wagner a fost de natură intelectuală, fasonat în secolul al XIX-lea, şi nu poate fi considerat răspunzător pentru atrocităţile comise, o jumătate de secol mai târziu, de către cei care au abuzat de ideile lui”. Un punct de vedere echilibrat, aş zice, dar pe care Gottfried Wagner, mult mai radical în opinii şi probabil complexat de rolul nefast jucat de relaţiile dintre familia sa şi antisemiţii nazişti criminali, nu îl împărtăşeşte. Sunt momente în carte în care ai senzaţia că autorul simte nevoia să se autoflageleze, ca şi cum ar dori să exorcizeze din el acele părţi care îl leagă de celebrul înaintaş (contemplase chiar ideea de a-şi schimba numele de familie, preluându-l pe al soţiei). Nu e exclus ca acesta să fie motivul principal al unor judecăţi estetice cel puţin pripite, cum ar fi aceea că bucata cunoscută sub numele de Cavalcada walkiriilor e „una din compoziţiile cele mai dubioase şi sinistre”. Cei care cunosc creaţia wagneriană ştiu că această cavalcadă e foarte bine integrată în opera Die Walküre şi e greu de extras din lucrare fără a o face să-şi piardă mai tot sensul. De acord că decupată din operă cu foarfeca şi cântată independent piesa nu e cea mai fericită, dar pur şi simplu pentru că nu a fost destinată interpretării pe post de compoziţie independentă. A-i aplica de plano epitete precum cele folosite de strănepotul muzicianului e, în cel mai bun caz, o dovadă de teribilism.

Cei interesaţi de opera lui Wagner şi de culisele Bayreuth-ului vor avea parte în acest volum de destule detalii, deşi cred că nu-l vor găsi prea uşor (editura nu îl prezintă pe site, iar achiziţionarea e dificilă). Un detaliu românesc din biografia lui Gottfried Wagner: la începutul anilor 1990 a adoptat din ţara noastră un copil retardat. E greu de spus cum a evoluat copilul (cartea se termină când e încă destul de mic), dar există indicii că nu a fost tocmai o poveste de succes.
***
Remarcabil efortul traducătorului Victor Eskenasy, meloman şi discofil pasionat, care semnează şi o prefaţă consistentă la ediţia română, precum şi un util index de interpretări ale lucrărilor pomenite în carte. Un pic ciudat însă aşa-zisul „arbore genealogic al familiei Wagner” prezentat chiar la început, care e generos cu ramura Liszt, dar care din partea lui Richard Wagner se opreşte brusc la Siegfried, fiul compozitorului, când relevant pentru lucrarea de faţă ar fi fost să se meargă mult mai departe înspre prezent. Nu reiese de nicăieri după ce ediţie s-a făcut traducerea. Prefaţa ne spune că versiunea română încorporează adăugiri absente în ediţia princeps din 1997, dar prezente în alte traduceri. Vocabularul şi sintaxa textului par uneori să sugereze că traducerea (în general bună) s-a făcut după o versiune engleză. Despre bunica lui Gottfried  recomand cartea lui Brigitte Hamann, Winifred Wagner sau Hitler şi Festivalul de la Bayreuth, despre care am scris mai demult aici.

joi, 20 octombrie 2011

Ödön von Horvath – Tineret păgân

0 comments

Numele lui Ödön von Horvath (1901-1938) le e cunoscut probabil mai ales specialiştilor în literatura germană a primei jumătăţi a secolului XX şi mai puţin publicului larg, căci e vorba de un autor căzut binişor în uitare – şi nu neapărat pe nedrept. Născut într-o familie austro-ungară (tatăl lui era diplomat), von Horvath a dus o viaţă cosmopolită (vorbea mai multe limbi central-europene) şi s-a afirmat ca mai ales ca dramaturg de expresie germană, fiind autorul câtorva piese de teatru pe care probabil că nu la mai ştie nimeni în afara specialiştilor pomeniţi mai sus. A scris însă şi un roman, Tineret păgân (1937), pe care l-am găsit şi eu într-o traducere publicată la noi în ianuarie 1945 la editura Vatra S.A.R. 

Cartea a făcut ceva valuri în epocă deoarece a fost percepută ca o înfierare a metodelor de educare a tineretului folosite în Germania nazistă. Protagonistul romanului, un tânăr de 34 de ani, predă istoria şi geografia la un gimnaziu orășenesc şi ajunge să se confrunte cu elevii săi pe teme legate de valori şi atitudini umane. Contactul cu ideile băgate în capul tinerilor de familie şi societate e brutal şi şocant – profesorul le dă o compunere pe tema „De ce trebuie să avem colonii?” şi rămâne oripilat să citească răspunsuri de genul „Toţi negrii sunt şireţi şi leneşi”. Suntem, desigur, la ani-lumină de vremurile în care egalitatea raselor e predicată mai ceva ca scrierile sfinte, iar încercarea dascălului de a-şi corecta învăţăceii e respinsă brutal de aceştia, ba mai iese şi scandal, căci părinţii unora dintre copii nu sunt de acord ca odraslelor lor să li se bage în cap învăţături progresiste.

Acest preludiu de rău augur face introducerea la episoadele care alcătuiesc miezul romanului. Tradiţionala vacanţă de Paşti e înlocuită de autorităţi printr-o convocare a tuturor copiilor la o tabără paramilitară. S-ar contura un război iminent, iar tineretul trebuie să fie bine pregătit pentru a riposta inamicului. Mentalitatea de cetate asediată e un loc comun în societăţile opresive. În tabără are loc o crimă misterioasă, e omorât un elev, asasinul pare să fie unul din colegii lui, suspectul e arestat şi începe procesul, dar se lasă cu răsturnări de situaţie. Mobilul crimei pare să-l constituie un jurnal intim ţinut de asasin, care îi reproşează victimei că l-a citit după ce îi forţase lacătul de la lada cu efecte personale. Jurnalul fusese, într-adevăr citit prin efracţie, dar de... profesor. De aici un oarecare suspans şi chiar lovituri de teatru, totul istorisit într-o manieră melodramatică şi pe alocuri sentimentală.

Interesant e că nu ni se spune nicăieri pe şleau că acţiunea s-ar desfăşura în Germania. Coperta ediţiei româneşti ne înfăţişează un băiat care poartă o brasardă cu svastica nazistă, ceea ce arată că se cristalizase o anumită grilă de lectură a cărţii. Romanul e însă foarte depersonalizat; nu aflăm niciodată cum îl cheamă pe eroul principal, iar numele elevilor sunt înlocuite cu iniţiala numelui de familie, ceea ce creează efecte stranii, chiar în scenele de violenţă care se întâlnesc la tot pasul:

Când, a doua zi, dimineaţa, am intrat în gimnaziu şi am urcat treptele înspre cancelaria profesorilor, am auzit la al doilea etaj o gălăgie nemaipomenită. Urc repede şi văd că cinci tineri şi anume E, G, R, H, T, lovesc pe altul, anume pe F.

Procedeul e obositor şi pune la încercare abilităţile criptografice ale cititorului. Atmosfera e sumbră şi agitată, bătând pe alocuri în expresionism, iar intervenţiile autorului, adesea sentimentale şi de un retorism desuet, nu-i lasă prea multe opţiuni cititorului. Intenţia de a servi drept avertisment pentru ororile pe care le vedea venind scriitorul e evidentă. Există de altfel un leitmotiv rău-prevestitor, acela al peştilor, care apare de câteva ori pe parcursul cărţii („Vin vremuri reci, zodia peştilor” spune într-un loc un personaj). Expresia nu a făcut carieră, deşi autorul pare mulţumit de ideea care i-a venit. A murit de altfel la câteva luni după terminarea lucrării. Se stabilise la Paris, pentru că în Germania scrierile lui fuseseră interzise (ştiau ei ce ştiau!), dar a murit curând, ucis de un copac prăbuşit din cauza unei furtuni în vara lui 1938.

Versiunea românească e caracteristică pentru calitatea traducerilor din anii 1930-1940. Numele autorului a fost „neaoşizat” (Odon de Horvath), e adevărat că pe stil franţuzesc, pentru a-l face probabil mai digerabil publicului de la noi, care în 1945 număra încă destui francofili. Tot felul de localizări naive întâlnim şi în text, unde diviziunile administrative ale ţării se cheamă judeţe, iar băutura alcoolică distilată pe care o comandă un personaj e numită... ţuică. Despre eroul cărţii nu mai spun decât că pe ultima pagină el se pregăteşte să plece în Africa... la negri.

miercuri, 19 octombrie 2011

Răspunsurile mele la ancheta revistei suspans.ro

5 comments
Revista online suspans.ro a avut amabilitatea să mă invite să particip la ancheta sa despre actualitatea romanului istoric. În postarea de azi redau răspunsurile mele la întrebările revistei:

Ce ne atrage, astfel, spre romanul istoric, deşi datele sociale şi culturale ale prezentului nu favorizează o atare „reverie”? D-voastră citiţi romane istorice? De ce? Care este cel mai recent titlu citit? Ce apreciaţi cel mai mult la acest gen literar?

Mă atrag şi pe mine romanele istorice, dar e complicat să explic de ce, mai ales că e vorba de o categorie dificil de definit riguros. De ce există un consens asupra apartenenţei la gen pentru Cei trei muschetari, dar Călătoria diletanţilor a lui Okudjava nu are acest statut, după cum şi mai greu i l-ar accepta cineva romanului Provizorat de Gabriela Adameşteanu? Până la urmă (asta s-a observat demult) romanul istoric nu diferă principial de romanul SF. Ambele specii propun manipulări pe axa temporală: primul, cu orientare înspre trecut, celălalt, înspre viitor. Cu toate astea sunt amator de romane istorice, dar nu mă număr printre iubitorii de literatură SF. Iată – vor zice unii – un conservator, un paseist care se simte mai bine în universul celor care s-au întâmplat decât în lumea nesigură a lui „mâine”. Foarte posibil. După cum poate să fie vorba şi de curiozitatea individului care, neavând pregătirea, răbdarea şi rigoarea istoricului de meserie preferă forma romanţată a istoriei.

E o explicaţie care poate fi acceptată cu amendamentul, formulat încă de Aristotel, că scriitorul, spre deosebire de istoric, prezintă fapte care s-ar fi putut întâmpla, pe când cel de al doilea relatează (în mod ideal) fapte întâmplate cu adevărat. Cardinalul Richelieu al lui Alexandre Dumas-tatăl nu e acelaşi cu cardinalul Richelieu al lui Jules Michelet, şi asta nu pentru că Michelet ar fi, până la proba contrarie, un narator perfect creditabil, iar Dumas, unul subiectiv. La fel de valabil pentru Ludovic al XI-lea din Quentin Durward de Walter Scott şi pentru acelaşi personaj văzut tot de Michelet, pentru Ştefan cel Mare din Fraţii Jderi de Sadoveanu sau din Istoria… lui Iorga. Kakania lui Musil nu e Imperiul Austro-Ungar din cărţile de istorie şi aşa mai departe, cu exemple nenumărate. Punând punct divagaţiilor teoretice, răspund că cel mai recent recitit roman istoric e Regii blestemaţi de Maurice Druon. Un clasic care poate fi revizitat oricând cu profit – eu am recitit toate volumele fără mare greutate. Venind la autori mai noi şi mai de la noi, am citit în vara asta nu fără plăcere Marañon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi de Ruxandra Ivăncescu.

Mi s-au pus întrebări dificile şi nici ultima nu e uşoară. Dacă ar fi să dau totuşi un răspuns, aş zice, reluând firul unei idei începute mai sus, dar neduse până la capăt, că romanul istoric e un bun aliment pentru potolirea curiozităţii cititorului. Ar fi pe de altă parte păcat să ne cramponăm cu prea multă inflexibilitate în zona factualului, refuzând să ne bucurăm de zorzoanele pe care romancierii le ataşează câteodată istoriei. Şi – acum chiar închei – o mai bună cunoaştere a unor fapte trecute (chiar cu medierea subiectivă a scriitorului, căci principiul e cel care contează) ne poate ajuta să pricepem ceva din evenimentele prezentului. Asta nu neapărat pentru că istoria s-ar repeta, ci pentru că oamenii au cam aceleaşi năravuri, indiferent de vremuri, iar romancierii talentaţi ştiu al naibii de bine să le observe.

luni, 17 octombrie 2011

Când tragedia trebuie să devină farsă

0 comments
guest post de dragos c - chestii livreşti

jonathan franzen a devenit celebru după ce i-a refuzat oprah-ei winfrey - un fel de Dumnezeu care pune mâna-n cap scriitorilor americani - invitaţia de a participa la clubul ei de carte (oprah's book club) urmărit de 7 milioane de americani. drept urmare, refuzul a devenit o pecete de book seller pentru masivul său roman.
iar de curând, revista time i-a postat chipul ca mare scriitor, după ce a mai scris un roman, libertate, tradus şi la noi (leo şerban, un admirator al lui franzen, spunea că nu e la fel de mişto ca acesta).

comparaţia lui michael cunningham a corecţiilor cu casa buddenbrook este extrem de inspirată. este vorba tot despre prăbuşirea unei familii, la sfârşitul unei epoci destrămate într-o ţară (aici america) capitalistă înfloritoare. numai că ironiei thomasmanniene îi ia locul farsa (doar a trecut un secol!) tragedia aparţine demult, grecilor antici şi deloc contemporaneităţii. 

capul familiei lambert, albert (aliteraţie şi ea faină), un om profund moral şi ivertit, slujbaş la o companie de căi ferate şi inventator amator, sfârşeşte bolnav de parkinson şi incontinenţă, dar şi de continenţă sentimentală: chiar şi în ultimele clipe, este incapabil să-şi exteriorizeze persoanelor dragi vreo mărturisire. în spital, ar vrea să spună
am făcut greşeli...
am rămas singur...
am făcut pe mine...
am vrut să mor...
am regrete...
am făcut tot ce-am putut...
am ţinut la copiii mei...
am nevoie de ajutor...
am vrut să mor...
dar nu reuşeşte decât să spună "am să plec de-aici" - ceea ce se va dovedi imposibil. (p.536)

soţia sa enid, gopodină americană dedicată familiei are ca unic lucru adevărat "capacitatea de a iubi" şi se strădiueşte să-şi ţină laolaltă puii, dar ajunge singură, condamnată să-şi "corecteze" sentimentele. căci cum îţi puteai îngădiu să respiri, şi cu atât mai puţin să râzi, să dormi şi să mănânci bine, dacă erai incapabil să îţi imaginezi cât de grea putea fi viaţa unui alt om? (p.504) iar moartea e o problemă numai dacă ştii că eşti mort, ceea ce nu se poate, pentru că eşti mort. (p.312)

 coperta ediţiei princeps

totuşi, speranţele familiei, cei 3 copii - gary, chip şi denise - nu se dovedesc nici ei prea norocoşi: unul e bogat, însă e terorizat de nevastă; celălalt e deştept, dar se ratează; iar fata e talentată, dar nu ştie să-şi gestioneze homosexualitatea - toţi caută să-şi "corecteze" eşecurile şi să fie aşa cum "trebuie". evident, autorul nu ne spune dacă reuşesc sau nu. de fapt, aceste corecţii sunt o prostie. dar oare nu fiecare dintre noi, vrem să ne corectăm anumite "eşecuri"?

reuşita cea mai mare a romanului, după mine, este coerenţa fiecărui personaj, perspectiva sa unică -şi diferită deci de a celorlalţi - asupra vieţii. franzen reuşeşte să se despartă de delillo sau pynchon, fără a reuşi mai puţin, şi să se întoarcă la un stil clasic. de exmplu, e genială "viziunea" lumii ca o imensă puşcă, aparţinând unei femei cu gânduri de răzbunare pentru fiica ucisă.

anyway, un roman greu, pe care l-am abandonat în concediu, dar l-am reluat - şi bine-am făcut.

jonathan franzen, corecţii (corrections), editura polirom, iaşi, 2004, traducerea (excelentă) de cornelia bucur, 546 pagini broşate
coperta de ionuţ broştianu




cartea poate fi cumpărată - într-o nouă ediţie - de pe aici.

vineri, 14 octombrie 2011

Muzică din Enigma Otiliei

6 comments
Acum 100 de ani, pe vremea când se petreceau evenimentele ficţionale relatate de Călinescu în Enigma Otiliei, roman a cărui acţiune începe în toamna lui 1910, o fată de familie trebuia, pentru a-şi asigura succesul în viaţă, să posede franceza şi pianul. Dacă, printr-un exerciţiu al imaginaţiei, tânăra cu pricina s-ar transporta în zilele noastre, ar constata că succesul i-ar fi uşurat de cunoaşterea limbii engleze şi a calculatorului. Nimic nou sub soare, ar putea spune scepticii: la urma urmei, tot o limbă străină şi o claviatură!

Eroina lui Călinescu nu rezervă mari surprize la nivel de social skills pentru vremea ei. Studiază pianul la conservator şi e binişor imersată în cultura franceză (la fel şi cealaltă muză a lui Felix, Georgeta, care declara: Îmi place
muzica, citesc, vorbesc franţuzeşte (mama m-a dus un an şi la Paris) şi am înclinaţie pentru studiu.
Dezordinea din camera Otiliei, care îl frapează pe naivul Felix, e un întreg sistem semiotic:

Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale de piano-forte.

sau, imediat mai jos:

Mormane de note muzicale, de reviste de modă erau aruncate pe jos în jurul negrului piano-forte. Pe un fotoliu se găsea un morman de cărţi din colecţia Calmann-Lévy, ilustrată şi cartonată. Deasupra se vedeau Mademoiselle de la Seiglière de Jules Sandeau, Indiana de G. Sand. În cameră mirosea pătrunzător a pudră şi parfumuri.

Nimic care să contravină gustului burghez, la fel şi preferinţele muzicale:

Cânta o compoziţie foarte la modă pe atuncea, prin sentimentalitatea ei, Chanson russe, şi Felix, care avea cunoştinţe muzicale, putând descifra cu uşurinţă la pian şi la vioară, îşi dădu seama că îndemânarea şi fineţea Otiliei depăşeau cu mult banalitatea bucăţii.

Apoi înfigând din nou degetele în clape, începu să cânte Rapsodia ungară de Liszt, indicând cu multă vigoare părţile grave, dar când intră în zona furtunoasă a compoziţiei, trânti deodată capacul peste claviatură şi sări în picioare.

Greu de spus despre ce piesă e vorba în primul citat de mai sus, dar probabil nu e lucrarea cu titlul respectiv compusă de Musorgski, Rahmaninov, Stravinski. Să nu fim însă nedrepţi, căci eroina interpreta, se pare cu talent, şi lucrări mai acătării:

Otilia cânta Vals în do diez minor de Chopin cu foarte multă delicateţe şi cu o austeritate tehnică ce descoperea pe eleva de Conservator.

Felix cochetează şi el cu muzica. Cântă corect, dar desigur amatoristic, la vioară şi pian:

Lui Felix îi fu frică de putinţa ca Stanică să spună despre el o vorbă care să-i displacă. Pentru a înăbuşi orice prostie a acestuia, Felix înfipse mâinile în clape şi începu să descifreze o pagină din Folies d’Espagne de Arcangelo Corelli.

Deşi limitaţi, prin educaţie, în gusturile lor muzicale, tinerii sunt oneşti, fac muzică cu plăcere şi o iubesc cu sinceritate. În contrast, membrii clanului Tulea nu au nicio aplecare înspre acest domeniu şi nu pot depăşi nivelul axiologic al mahalalei. Titi manifestă şi în materie muzicală acelaşi mimetism steril ca în artele plastice:

Avea şi o vioară, pe care i-o cumpărase tanti Aglae, dar nu putea să cânte decât
câteva linii de exerciţiu elementar. Mai mult decât muzica propriu-zisă îl pasionase colectarea materialului, îşi făcuse un album de muzică în care copiase tot ce-i picase în mină: arii populare, romanţe italiene, fragmente de operă pentru partea cântăreţului solist, cântece populare nemţeşti.

A doua oară însă refuză cu încăpăţânare să treacă prin anumite locuri, preferând, de pildă, să stea împietrit o oră întreagă pe marginea lacului din Cişmigiu spre a asculta banalul repertoriu pe care-l cânta muzica militară, întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse în decursul plimbării şi comunica lista pieselor cântate, reproducându-le vocal, când nu le ştia titlul.

Entuziasmul recurent şi lipsit de substanţă care îl cuprinde pe Titi se manifestă şi faţă de lucrările muzicale, majoritatea din repertoriul de bodegă:

Cu pasiunea lui pentru munca manuală, se consacră tot mai obstinat unei adevărate industrii. Ceru note de pe la prieteni, cu muzică populară, romanţe, chansonete pentru pian, vioară sau voce, indiferent, îşi confecţiona hârtie de note cu ajutorul cunoscutului său pieptene cu cinci dinţi, pe care-l apăsa pe un număr de foi de hârtie sub care aşezase hârtia de carbon, copiind apoi, cum îl tăia capul, partea primă. Titi putu cânta după mari şi sfâşietoare munci, spre satisfacţia Aglaei, Vals din Vânzătorul de păsări, De ce nu vii, Colea-n grădiniţă, Coroana femeiască, Cât te-am iubit, Mimi d’amour, Malgré toi, Reviens, Valsul vânătorilor, Si tu veux, Marguerite, Serenada lui Braga, Sous les ponts de Paris, Tu ne sauras jamais, Ochii căprii, Serments de femme, Călugărul, Nu pot crede, Marsilieza şi altele. Prin urmare, Aglae, care venise cu ceva de lucru în mână, pretinse că era bine ca Titi să-l distreze pe moş Costache, cântându-i cu vioara. Titi nu se lăsă mult rugat şi începu să cânte jalnic şi fals o romanţă de Em. Drossino, Te duci. Moş Costache nu se arătă deloc încântat de producţie, deşi nu avea pricepere în muzică, în schimb femeile ascultară pe Titi cu religiozitate. Aurica începu s-o fredoneze în tovărăşia viorii, apoi intră în corul improvizat şi Olimpia, şi, în sfârşit, ca un fel de încurajare a activităţii muzicale a lui Titi, Aglae însăşi, care îşi relevă glasul piţigăiat, tremolat, în contrast cu agresivitatea ei baritonă de toate zilele, în cele din urma, Aurica izbucni într-un plâns zgomotos.

Textul ne arată o Aglae transfigurată de această muzică pe potriva ei. De altfel, ea „tună şi fulgeră împotriva muzicii clasice, din care nu înţelege nimic, şi le împărtăşi că-i place ca omul sa cânte «cu inima, naţional»”.
 ***
Fotografia îl înfăţişează pe G. Călinescu în amfiteatrul Odobescu al Facultăţii de Litere (fostă de Filologie, de Limba şi Literatura Română etc.) înconjurat de studenţi, public şi colaboratori. În 1960 i se aprobase să ţină ore sâmbăta, pe post de profesor onorific. În primul rând stă temutul M. Novicov, pe care în timpul prelegerilor sale profesorul îl întreba din când în când, retoric dar şi cu multă ironie, „Nu-i aşa, Novicoave?”. Atât poza, cât şi anecdota sunt luate din controversata lucrare a lui Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine (vol. I). 

miercuri, 12 octombrie 2011

☺☺☺ Sorin Adam Matei – Idei de schimb

6 comments
Mă număr printre norocoşii care au avut acces la cartea lui Sorin Adam Matei, Idei de schimb, cu câteva zile înainte de lansarea sa de către Institutul European (un link la prezentarea cărţii găsim aici) Autorul a devenit cunoscut, aşa cum ne spune chiar el, drept „unul ce a fluierat în catedrala mântuirii culturale naţionale”, mai ales după publicarea volumelor Boierii minţii (despre care am scris aici) şi Idolii forului, incitante amândouă prin punerea sub semnul întrebării a statutului şi legitimităţii aşa-ziselor grupuri de prestigiu dintr-o cultură micuţă, dar cu multe orgolii gonflate, ca a noastră. E explicabil aşadar interesul cu care am aşteptat acesată nouă apariţie. E doar vorba de autorul pe care percepţia publică îl ştie drept ăla care s-a luat de vacile sacre ale intelighenţiei noastre, de la H.-R. Patapievici la G. Liiceanu sau A. Pleşu, provocând în câteva rânduri replici opărite ale unora din aceştia.

Ideile de schimb din titlu sunt idei care ne sunt propuse pentru a înlocui clişeele sau aşa-zisele idées reçues care domină discursul public. Potenţialul lor subversiv e limpede din subtitlul lucrării, care sună aşa: Cum ar fi dacă grija intelectualilor ar fi pedagogia, nu teologia, a politicienilor canalizarea satelor, nu terminarea doctoratelor, iar a clerului iubirea aproapelui, nu a trecutului. Acest text prefigurează chiar tabla de materii a cărţii, care e construită din grupaje tematice alcătuite, la rândul lor, din texte publicate de autor în ultimii 10 ani în Evenimentul Zilei, Adevărul, Observator Cultural, Cultura, Esquire, Tribuna, Journal of Communication sau Journal of Dispute Resolution.

Un capitol consistent – şi şocant prin datele pe care le prezintă – e consacrat considerabilei rămâneri în urmă a României la capitole precum infrastructura. Despre canalizarea şi alimentarea cu apă curentă a localităţilor iubitei noastre patrii aflăm că ne-au luat-o înainte ţări precum (horribile dictu!) Pakistanul, iar vecini precum Ungaria sau chiar Bulgaria ne salută din mers. Autorul vede drept soluţie pentru această sinistră stare de lucruri formarea unei alianţe DAC (drumuri, apă, canale) care să aibă drept obiectiv principal scoaterea infrastructurii din înapoierea în care se află. Problema continuă să fie actuală, iar puterea de azi, în măsura în care investeşte bani în infrastructură, o face fie cu totul ineficient şi cu sifonare de bani la propriile partide, fie pentru obiective neesenţiale, cum ar fi terenurile sau sălile de sport.

De observaţiile lucide ale autorului nu scapă nici Biserica Ortodoxă Română. Sorin Adam Matei observă ceea ce vedem cu toţii, dar din varii motive ne facem că nu vedem sau ne e jenă să recunoaştem, anume că biserica dominantă are prea puţină aplecare spre proiecte sociale şi preferă să investească în instituţii lumeşti în dauna eforturilor concrete de ajutorare a celor aflaţi cu adevărat în nevoie. Discuţia e mai largă şi ar trebui să aibă în vedere şi o adevărată separare a statului de biserică. Actualitatea temei e dovedită şi de recent-anunţatele intenţii ale guvernului de a pompa multe milioane de lei de la buget în faraonica construcţie a aşa-zisei Catedrale a Mântuirii Neamului.

Tot de (o necesară) luciditate se leagă şi secţiunile intitulate, interogativ, Ce vine după comunism? şi Chiar aşa, cine suntem?. Prima din ele cuprinde un articol sintetic, numit Comunismul sunt eu şi care (d)enunţă concepția falacioasă a anilor de după 1989, potrivit căreia comunismul a fost un rău exterior şi abstract, care poate fi înfierat după dorinţă şi eventual cu folos. Se schiţează şi tabloul politic al primilor ani ai secolului, dominat de un PSD malign şi autoritar, căruia i se contrapun PNL şi PD care sunt, dacă nu băieţii buni, măcar băieţii mai puţin răi. Ce s-a întâmplat în anii din urmă ai regimului Băsescu a infirmat în mare măsură această percepţie şi a arătat că se poate şi mai rău decât sub Adrian Năstase. De câteva texte are parte şi veşnica problemă a imaginii externe României sau a afinităţilor românilor cu alte neamuri (ne convine sau nu, există studii serioase care ne apropie ca valori mai mult de ruşi decât de presupuşii noştri fraţi de gintă latină francezi sau italieni). Autorul, care e stabilit de mulţi ani în Statele Unite, unde e profesor la Universitatea Purdue, îşi pigmentează discursul cu relatarea unor episoade trăite pe propria piele, ceea ce reprezintă un câştig pentru atractivitatea cărţii.

Probabil cel mai interesant capitol e cel numit Este România paramodernă? în care eseistul reia o serie de teme atacate în Boierii minţii. Fascinaţia exercitată asupra unor segmente largi ale intelighenţiei şi propagată destul de adânc în rândurile tineretului de extrema dreaptă interbelică e unul din subiectele discutate mai pe larg. Veşnica problemă a modelelor culturale, cu reciclarea la nesfârşit de figuri precum Cioran, Noica sau Eliade şi incapacitatea de a propune soluţii demne de provocările lumii de azi, e enunţată şi aici cu multă claritate. Sorin Adam Matei se declară adeptul unui spaţiu al comerţului intelectual liber, în care nu există figuri privilegiate a priori, iar valoarea nu e conferită prin hirotonisire de către un grup de privilegiaţi. E probabil cel puţin în parte o viziune anti-elitistă, dar înainte de a pune o etichetă se cuvin trei observaţii. În primul rând (aşa cum se demonstrează nu odată în volum), România e o ţară care privilegiază elitele, dar o face în sensul rău al acţiunii, de pildă încurajând performanţele câtorva olimpici în dauna multor altor elevi, care sunt lăsaţi de izbelişte, la fel şi în sport. În paranteză fie spus, în mod paradoxal, acest elitism e moştenit din comunism. În al doilea rând, diriguitorii noştri fac puţin chiar pentru elite, aşa cum sunt ele, ceea ce le transformă într-un segment foarte vulnerabil. şi – în fine – adeseori sistemul de consacrare a elitelor intelectuale e viciat. Sunt componente ale unei aşa-zise paramodernităţi pe care autorul o constată în destule domenii. Mi s-ar părea interesantă o corelaţie cu recurentele căderi în premodernitate ale României de care vorbeşte Sorin Alexandrescu (vezi aici).

Am avea aşadar un peisaj destul de trist. Sorin Adam Matei nu e însă un pesimist. El constată, dar propune şi soluţii. Acestea trebuie să fie concrete şi la obiect, nu simple artificii carismatice. De pildă, vorbind despre chestiunea Catedralei Mântuirii Neamului, autorul vede proiectul mai degrabă ca pe un serviciu public, care ar avea nu doar virtutea de a reînnoi încrederea în ortodoxie, ci ar oferi bisericii şi o ocazie excelentă de a se implica în mari proiecte sociale. În ceea ce priveşte cultura, ni se propune dialogul ca mod privilegiat de înţelegere între poziţiile aflate în conflict, dialog desfăşurat însă pe bază de argumente, nu pe verdicte emise din amvoane intangibile. Reacţiile revistei Dilema ilustrează foarte bine, deşi în rău, viciile de care suferă la noi comunicarea între deţinătorii unor poziţii diferite.

S-ar contura aşadar o concluzie optimistă. De optimism dă dovadă autorul şi atunci când scrie despre progresele făcute la noi în domeniul comunicaţiilor digitale şi al internetului, deşi s-ar cere, poate, mai multă prudenţă în a le lăuda. Nu de alta, dar să nu avem (iar) de a face cu o creare de forme fără fond şi a căror umplere să se facă extrem de greu, în condiţiile deja pomenite ale infrastructurii noastre catastrofale. Una peste alta, o carte antrenantă, teme de actualitate, opinii care vin să contrazică clişee cu care suntem îndopaţi din copilărie la şcoală sau în mass media. Din păcate, se pare că autorul a intervenit foarte puţin, în sensul actualizării, asupra textului articolelor care alcătuiesc lucrarea. Citind textele ai uneori senzaţia că faci o călătorie în timp, iar faptul că se menţionează locul unde au apărut prima oară, dar nu şi anul apariţiei, e supărător. Interesant ar fi fost poate să se acorde o mai mare atenţie factorului politic, iar ocazia ar putut-o constitui chiar actualizările de care pomeneam şi care lipsesc. Orice am face, că e bine, că e rău, politicul joacă la noi un rol extrem de important şi e greu să ignori elefantul din încăpere. Credo-ul autorului e exprimat sintetic în următorul paragraf:

Nu cred în alianţele politice de conjunctură, concentrate pe răsturnarea unui om. Cred în acei oameni şi acele organizaţii care încearcă să schimbe mentalităţi şi practici sociale de zi cu zi. Cred în munca celor de la World Vision, o organizaţie creştină care se preocupă de educarea copiilor de la sat. Şi aş crede şi mai tare, dacă ar exista, într-o alianţă DAC: drumuri, apă, canale.

O declaraţie care se cere luată în serios, cu amendamentul că acel „om” pentru răsturnarea căruia s-ar concentra alianțele pomenite poate fi mai mult decât un individ şi poate simboliza un întreg sistem mafiot întronat în ultimii ani. Nu că alţii ar fi neprihăniţi (nici pe departe), dar actualul regim a dus neruşinarea la culmi nemaivăzute până şi la noi. În concluzie, Idei de schimb e o carte de citit şi care te pune pe gânduri, chiar dacă nu eşti de acord cu tot ce scrie acolo.
 ***
Am citit cartea în format pdf, în condiţii foarte bune, pe iPad, cu programul Stanza. Autorul a introdus în ea o serie de coduri 2D care pot fi citite de telefoanele mobile inteligente, ceea ce constituie (încă) un semn de preţuire a modernităţii. Nu putem intra în secolul XXI purtând iţari şi afurisind cărţile electronice. Textul la care am avut eu acces - de fapt o versiune avansată de şpalt - conţine o serie de greşeli, dar putem să sperăm că în versiunea finală care va ajunge pe piaţă ele vor fi corectate. 

luni, 10 octombrie 2011

☺☺☺ Sebastian A. Corn – Vindecătorul

0 comments

Răposatul George Pruteanu, care în puţinele lui momente bune avea umor, pomenea odată de un o lucrare didactică, un Caiet de scriere pentru clasa întâi, în care copiii erau invitaţi să facă primii paşi în ale scrisului compunând propoziţii cu personaje cu nume stranii precum Umu, Ama, Umuma, Nanu, Iman, Anum, Oromo etc. Exerciţiile le cereau bieţilor copii să alcătuiască propoziţii de genul „Umu e om.” sau „Umu, ai mărar? ăăă, nu! ăăă, nu am mărar. ăăă, am un măr.” Oricât de ireverenţioasă ar părea apropierea, a fost prima asociaţie pe care am făcut-o citind romanul Vindecătorul al lui Sebastian A. Corn (Cartea Românească, 2008). Cartea are, e limpede, ambiţii mari, dacă e să te iei după preambulul la volum, unde se schiţează, ca într-un roman SF în toată regula, premisele „ştiinţifice” ale operei (lucrările geografului antic Dicaearchus, ipoteza nostratică, erupţia vulcanului Toba etc.). Ar fi vorba de un episod din aventura limbajului uman aflat în perioada sa de emergenţă. Facultate umană prin excelenţă, acesta ar fi apărut ca urmare a unor fenomene naturale catastrofice care au silit fiinţa umană să coopereze în vederea supravieţuirii.

Suntem într-un timp preistoric destul de incert, probabil cu vreo 20.000 de ani în urmă, într­-o aşezare umană prăpădită, iar oamenii nu sunt (încă) înzestraţi cu limbaj, cel puţin nu cu cel vocal şi cu dublă articulare, aşa cum ne învaţă lingviştii de azi că e acest sistem de comunicare tipic uman. Cu toate astea, lucrurile sunt oarecum in statu nascendi: avem un vraci, Moru („Vindecătorul”) care creează cuvinte şi un tinerel, Krog, care ştie cele mai multe cuvinte din comunitate, dar nu vorbeşte. Comunicarea se bazează (deducem, căci nu ni se spune de-a dreptul niciunde) pe telepatie. Moru e un individ care vede cu claritate în viitor. El intuieşte avantajul formidabil pe care limbajul i l-ar asigura speciei umane în lupta cu catastrofele naturale, motiv pentru care îl expediază pe Krog într-o lungă călătorie pentru a lua legătura cu ceilalţi colegi întru ale şamanismului şi a-i convinge să dea drumul, cum ar veni, la cuvinte, să le înveţe tot omul:

- Porneşte într-acolo, îmi arătă el cu mâna spre Miazăzi. Iar după ce ajungi la o apă cum n-ai mai văzut niciodată, ia-o pe urma soarelui, spre Apus, şi ţine-o tot aşa. Ori de câte ori ai să dai de oameni, caută-i pe cei asemenea mie. Caută Vindecătorii. Caută-i şi spune-le... zi-le să-i înveţe şi pe ceilalţi cuvintele! şi spune-le şi vorbe din cele noi, din cele meşteşugite de mine. Învaţă-i cuvintele noi!
- Krog e mut, i-am spus cu mintea.
- Iar Moru e bătrân! – se înfurie Vindecătorul. Moru a început să uite cuvintele şi, la fel ca el, şi ceilalţi Vindecători, sunt sigur. Spune peste tot pe unde ajungi că a sosit vremea vorbelor, iar ceilalţi Vindecători vor înţelege.

Mostra de text de mai sus e, cred, reprezentativă pentru stilul întregului roman şi conţine mai toate manierismele textului (cu excepţia utilizării din abundenţă a interjecţiilor de tipul „of, of, of” pe care eroul principal le rosteşte la tot pasul, de zici că e în rolul unui interpret de romanţe din epoca preistorică). Caracteristică e şi referirea la sine prin intermediul persoanei a III-a („Krog e mut, i-am spus cu mintea) care pe mine, unul, m-a dus cu gândul la un episod din Seinfeld în care tipul respectiv de exprimare îi aparţine unui anume Jimmy. Acesta e un individ caraghios, al cărui talent la baschet reuşeşte să stârnească invidia lui George Costanza, care îi va şi imita de altfel pentru o vreme stilul de vorbire.

E drept că şi Krog e omul potrivit pentru misia asta măreaţă. ştie destule cuvinte, dar nu le poate rosti, e cam tăntălău şi naiv, dar poate tocmai din cauza asta nu-şi dă seama de cât de periculoasă e călătoria care i se propune. E, ca să aduc vorba de eroii unuia din compozitorii mei favoriţi, un fel de Parsifal („der reine Tor”) sau chiar un fel de Siegfried fără stimulentul Brünnhilde. E adevărat că avea şi Krog o drăguţă în sat, o anume Siloa, dar e o atracţie pur platonică. Krog pleacă la drum fără mari speranţe de a o cuceri vreodată.

De aici încolo romanul e şi simplu, şi complicat. E simplu, pentru că firul principal al acţiunii e liniar şi nu foarte sofisticat. Krog face înconjurul lumii şi are ocazia să cunoască neamuri felurite, amazoane, pigmei, oameni ai junglei şi ai deşertului, locuitori ai zonelor polare etc. E complicat, pentru că de fiecare dată apar sumedenie de episoade secundare şi mai ales personaje cu nume cam ca cele de care îşi bătea joc Pruteanu: Psara, Enkim şi femeia lui, Runa, Unu (copilul acestora din urmă), neamul Dogon, Aban (al cărui nume e ortografiat pe alocuri, probabil din ignoranţa unui corector... Alban), Tuni, Logon, Minos (sic!), Tek, Kikil, N’jamo, Barra şi mă opresc, istovit, aici, fără ca enumerarea să fie nici pe departe exhaustivă. Pentru Krog e o călătorie iniţiatică în toată regula, iar ceea ce pare să conteze, mai mult decât faptul că face cel mai lung voiaj al unui om de până la el, este maturizarea personajului, care îşi descoperă capacitatea de a stabili relaţii de puternică afinitate (cu Enkim sau Runa), de a înfrunta intemperiile şi vitregia unei geografii necunoscute sau de a-şi ucide inamicii în luptă, ba chiar de a-şi găsi o femeie cu care să procreeze. Nu e foarte clar dacă misiunea lui Krog e o reuşită pentru răspândirea limbajului, dar pe plan personal această Odisee preistorică fără Penelopa îl formează şi îi dă încredere în propriile forţe şi în valorile umane superioare. Cam ăsta ar fi „mesajul”, cam didacticist, e drept, al romanului. În cele din urmă Krog va reveni la ai lui şi va găsi o Siloa bătrână şi urâțită. Mi-am zis că e un twist din acelea pe care le folosesc mulţi autori SF şi că o să ni se bage pe gât o variantă a paradoxului gemenilor (Einstein), dar din fericire aflăm la ultima pagină a cărţii că îmbătrânise şi Krog.

Vindecătorul nu e, dacă reuşeşti să faci abstracţie de unele lungimi şi întortocheri nejustificare, o carte foarte rea. Sebastian A. Corn izbuteşte cu destulă dibăcie să mimeze naivitatea autentică a eroului principal, chiar dacă pe alocuri tiradele şi monologurile interioare ale acestuia, cu numeroase clişee, ajung să îl plictisească pe cititorul mai puţin răbdător. La fel de bine e posibil ca exact acest stil să-şi aibă admiratorii lui, dar în ceea ce mă priveşte nu sunt deloc sigur că mă număr printre ei.

      Fact checking
Cartea e foarte incitantă prin trimiterile (implicite) la o mulţime de chestiuni teoretice care îi frământă pe lingvişti. Multora încă nu li s-a dat de cap.
  • Bine ilustrată e teza (din fericire demult depăşită de stadiul actual al cercetărilor, dar pe care gândirea personajelor pare s-o favorizeze) că limba e o colecţie de etichete care se aplică unor lucruri (obiecte, fenomene, concepte).
  • Găsim şi clişee din cele mai răspândite în publicul profan, cum ar fi ideea că limbile eschimoşilor au foarte multe cuvinte pentru a desemna felurite tipuri de zăpadă. Slavă Domnului, nu am găsit nicio trimitere la ipoteza Sapir-Whorf.
  • În general, scriind această carte, autorul pare să îmbrăţişeze o viziune behavioristă asupra originii limbajului (limbajul ar fi apărut, în ultimă instanţă, ca reacţie la stimuli şi tot pe o bază reactivă s-ar fi dezvoltat). Viziunea, care e şi parţial evoluţionistă, e contrazisă de cercetările din ultimii 10-20 de ani. Pentru o trecere în revistă a principalelor probleme şi a teoriilor care se bucură de credit printre specialişti, cei interesaţi de subiect pot parcurge cu folos volumul coordonat de Maggie Tallerman, Language Origins: Perspectives on Evolution (Oxford, 2005) sau cartea lui Wolfgang Wildgen, The Evolution of Human Language: Scenarios, Principles and Cultural Dynamics (John Benjamins, 2004).
  • Pe alocuri problemele de care se ciocneşte Krog par instanţieri destul de neinspirate ale unor dificultăţi din zona semanticii cognitive înrudite cu cele ilustrate de Umberto Eco în Kant şi ornitorincul (a se vedea întâlnirea personajului cu hipopotamii sau rinocerii).
  • Aşa-zisa ipoteză nostratică, potrivit căreia există o singură limbă-mamă din care se trag toate celelalte, e pusă la îndoială de majoritatea cercetătorilor serioşi din zilele noastre. Adepţii ei hard core (deşi adesea vocali şi activi) se bucură de puţin credit în lumea academică contemporană.

vineri, 7 octombrie 2011

Iar comediile alea nemţeşti...!

4 comments

Fiind început de octombrie, s-a desfăşurat şi anul acesta, vreme de 2-3 zile, jocul naţional de-a „cine-ia-maică-Nobelu’-pentru-literatură” cu secţiunea „oare-l-o-lua-eternul-aspirant-autohton-nu-zic-cine’-da’-persoană-importantă”. şi pentru că n-am avut nici de data asta chef să particip, mi-am zis că parcă ar merge o scurtă revizitare de clasici, iar măgăreaţa a căzut pe Forsyte Saga de Galsworthy.

Neam burghez solid şi cu instinct de proprietate adânc înrădăcinat, familia Forsyte nu prea are aplecare muzicală. Pe Soames muzica îl plictiseşte („Spre sfârşitul audiţiei muzicale pe care Soames, nefiind amator de muzică, o suportă ca o corvoadă, privirea îi fu atrasă de obrazul unei fete îmbrăcate în doliu, care stătea singură.”). Un pic de gust muzical are bătrânul Jolyon, unchiul lui. Cândva pe la începutul primului volum (suntem în 1886-1887) lui Jolyon îi vine poftă să meargă la operă. Se cânta Fidelio, lucrare pe care o cunoştea şi care nu îi rezerva surprize. Să nu creadă cineva că bătrânul domn nu fusese expus şi altor opere, unele destul de noi în epocă. Wagner (care abia dacă murise de câțiva ani şi nu era foarte gustat de contemporani) îi stârneşte repulsia şi melomanul are o exclamaţie de uşurare la aflarea operei care se reprezenta în seara cu pricina:

Slavă Domnului că nu se reprezintă vreuna din pantomimele alea noi nemţeşti ale individului aceluia, Wagner!

Spusele lui Jolyon sunt înrudite cu ale lui jupân Dumitrache, care se plângea şi el, cu doar câţiva ani mai devreme, tot de producţiile germane:

Ce să mai căutăm la comediile alea nemţeşti, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica [...]. 

Ulterior Jolyon se explică şi oferă argumente pe care el le consideră imbatabile („Individul acela, Wagner, a ruinat totul; n‑a mai rămas melodie şi nici voci care s‑o cânte.”). Observaţia e foarte justă, chiar fără voia personajului: la Wagner melodia trebuie căutată în primul rând în orchestră şi apoi la vocea umană, de unde şi dificultatea multor amatori de operă tradiţională.

Asta nu înseamnă că Jolyon-bătrânul nu avea gusturi muzicale alese, căci „îi plăceau Beethoven şi Mozart, Haendel, Gluck şi Schumann”, deşi „din anumite motive tainice, îi plăceau şi operele lui Meyerbeer” iar „în ultimii ani fusese sedus de Chopin, întocmai cum, în pictură, îl cucerise Botticelli”.

Adevărata (şi singura) muziciană a familiei Forsyte e nepoata lui Jolyon, Frances, care „compunea cântece cu titluri ca: Suspine line sau Sărută‑mă, mamă, înainte să mor, cu un refren de imn religios:

Sărută‑mă, mamă, înainte să mor;
Sărută‑mă, mamă, sărută‑mă, oh!
Sărută‑mă, ah! Sărută‑mă înainte să...
Sărută‑mă, mamă, înainte să m‑m‑mor!

Frances câştiga bani din muzica ei, ceea ce îi atrăgea respectul altor membri ai familiei. „Cuvintele cântecelor le scria tot ea, ca şi alte poezii. În momente de veselie compunea valsuri, dintre care unul, Dansul de la Kensington, devenise aproape popular în Kensington, căci avea un motiv dulce”.

Pornisem parcă de la Premiul Nobel pentru literatură. Coincidenţă sau nu, l-a luat şi Galsworthy (în 1932).