luni, 30 aprilie 2012

☺☺☺Radu Petrescu – Matei Iliescu

Apărut iniţial în 1970, dar având o gestaţie de vreo două decenii şi reeditat în 2007 la Paralela 45, Matei Iliescu de Radu Petrescu este un adevărat missing link al literaturii române. Cartea ar fi un fel de verigă de legătură între romanul mai mult sau mai puţin proustian al lui Camil Petrescu sau Anton Holban şi scrierile cât de cât sănătoase din punct de vedere estetic ale anilor 1965-1980 (nu dau nume, să nu se supere cineva). Desigur, între cele două momente se întinde, cu bună aproximaţie, realismul socialist schematic şi mortificant.

Matei Iliescu îi continuă într-o anumită măsură pe cei doi corifei ai prozei interbelice, readucând în atenţia cititorului literatura de notaţie a unor stări sufleteşti infinitezimale, a transcrierii pe portativul textului folosind nu doar note şi tonuri întregi, ci un întreg arsenal de durate şi accidente. În ordine epică, nu e mare lucru de relatat. În urma unui misterios crah financiar, familia Iliescu (domnul şi doamna şi fiul lor, Matei) părăsesc confortul locuinţei bucureştene de pe strada Polonă şi se stabilesc în oraşul de provincie N., unde domnul Iliescu cumpără o casă ce fusese iniţial proprietatea unui frate al său. Matei, un copil inteligent, însă sensibil şi meditativ, străbătut de reverii şi amintiri, ajunge în cele din urmă să se resemneze, să-şi accepte noii colegi de şcoală şi întregul ecosistem provincial.

El va face o pasiune adolescentină pentru Dora, o concitadină niţel bovarică, nu de mult căsătorită cam împotriva dorinţei ei cu avocatul Jean Albu, bărbat care nu o înţelege şi mai e pe deasupra şi binişor mai în vârstă ca ea. Urmează un episod amoros între Dora şi Matei, un  care se întinde pe multe pagini, cu permanente apropieri şi îndepărtări infinitezimale, cu mărunte jocuri erotice şi tatonări interzise. E totuşi un fel de n-a dansat decât o vară, pentru că odată cu mutarea celor doi îndrăgostiţi la Bucureşti (Matei îşi începe studiile la Medicină iar Dora, divorţată, intră în noua ei piele socială) vraja se cam strică. Lovitura de graţie o dă un sejur la Balcic (desigur, ca-n Anton Holban), unde Matei va flirta nepermis cu o prietenă a Dorei (Magda). Fără prea multe motivaţii, totul se duce de râpă. Părea să fi fost o etapă în maturizarea lui Matei.

Fundalul pe care se proiectează dramoleta (îi zic aşa pentru că nici Dora, nici Matei nu ne sunt înfăţişaţi ca suferind din cale-afară) e reprezentat de societatea din oraşul N., cu banca la care lucrează domnul Iliescu, cu societatea „bună” pe care o frecventează părinţii lui Matei, cu figuri de oameni mărunţi, dar cu aparenţă de importanţă în urbe (avocatul Albu, Anghel, directorul băncii, prefectul Zahariade cu consoarta etc.). Radu Petrescu nu pare doritor de frescă socială, deşi material părea să aibă. Pe el îl preocupă transcrierea minimală a unor dialoguri relevante pentru starea sufletească a personajului eponim sau surprinderea în detaliu a gândurilor acestuia, atât cât sunt ele accesibile unui autor de o omniscienţă moderată. Stilul pare îndelung cizelat şi manierist, iar romancierul nu-şi refuză ici şi colo câte o imagine de tipul conceit, în dorinţa de a fixa o nuanţă, o culoare, un miros sau un sentiment greu de lexicalizat. Nu e desigur spaţiu pentru o discuţie mai adâncă a procedeelor de ordin semantic/sintactic/pragmatic la care recurge autorul.

Aş pomeni doar de un fel de procedeu de distanţare pe care Radu Petrescu îl practică aproape obsesiv. Iată două exemple din nenumăratele care s-ar putea da:

Când ajunseră în dreptul Dorei, aceea întoarse o clipă ochii spre el.

Sau:

Până să vină şi doamna Iliescu, se strădui să recheme fantoma care îl neliniştea, fără să izbutească pentru că aceea se retrăgea parcă tot mai adânc acolo unde nu putea s-o urmeze şi s-o vadă bine la faţă.

E vorba, desigur, de demonstrativul „aceea” cu utilizare anaforică marcată acolo unde uzajul neutru s-ar fi mulţumit cu personalul „ea”. Romanul oferă un material foarte bogat cititorului căruia îi plac analizele pe text. Cititorul căruia îi repugnă asemenea scormoneli şi care e atras de planul psihologic va găsi şi el destule lucruri interesante. A se vedea de pildă femeile din viaţa lui Matei. Pe lângă Dora mai sunt cel puţin trei: Lili (mama), Marta (o fetiţă care îl atrăgea în prima copilărie şi pe care Dora pare uneori s-o întruchipeze metempsihotic) sau servitoarea care îl iniţiază sumar pe erou în cele erotice. Important e până la urmă că în Matei Iliescu găseşte mai fiecare ceva care să-l atragă sau măcar să-l incite. Cât de mult şi-a luat în serios autorul propriile personaje şi câtă subtilă raportare ironică la momente mai vechi ale literaturii noastre găsim în roman o să ne fie greu să aflăm.

Niciun comentariu: