miercuri, 13 iunie 2012

☺☺☺Cristian Vasile – Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej


În Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej (Humanitas, 2011) istoricul Cristian Vasile discută ceea ce în termeni maiorescieni s-ar putea numi condiţiunea materială a culturii în vremea respectivului regim. Perioada acoperită este, în mare, 1953-1965. Nu se vorbeşte decât puţin despre primii cinci ani ai comunismului (1948-1953), aceştia fiind consideraţi o etapă diferită, de jdanovism sau stalinism integral, deosebită de ceea ce avea să urmeze după debarcarea de la putere a aşa-zişilor deviaţionişti de dreapta ai conduşi de Ana Pauker.

Nu e nici pe departe o epocă omogenă, iar evoluţiile nu lipsesc, cea mai importantă fiind probabil ceea de la internaţionalismul moscovit dizolvant la naţionalismul autohtonizant pe care îl va perfecţiona regimul Ceauşescu. Este acordată o mare atenţie cadrului instituţional, repetatelor organizări şi reorganizări ale aparatului de partid şi de stat chemat să elaboreze şi să implementeze (cum am zice azi) politicile culturale (Ministerul Culturii în toate avatarurile sale, Secţia de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central etc.). Toate aceste organe urmăreau, să apere puritatea ideologică şi să impună aşa-zisul caracter de clasă al noii culturi. Nu lipsesc evocări ale unor figuri importante de doctrinari şi culturnici, de la ţarul ideologic Leonte Răutu şi tartorul Iosif Chişinevschi la subordonaţii lor, Ion ţugui, Pavel Câmpeanu sau Paul Cornea, din care o parte aveau să cunoască o evoluţie intelectuală divergentă, spre un anume soi de disidenţă.

Că asupra oamenilor de cultură se manifestau diferite forme de control şi represiune e deja o banalitate. Lucrarea nu îşi propune o discuţie prea întinsă a mecanismelor cenzurii, deşi exemplele nu lipsesc. Mult mai interesante sunt modalităţile în care erau răsplătite fidelitatea faţă de regim, manifestată în opere conforme cu comanda politică. Toate acestea îşi găsesc locul în capitolul Politicile culturale ale regimului Gh. Gheorghiu-Dej. Aspecte financiare şi legislative. Aflăm care era sistemul de premii şi recompense (care culminau cu celebrul şi consistentul Premiu de Stat), care erau ordinele, medaliile şi decoraţiile şi cine le primea. Nu în ultimul rând, aflăm cam care erau câştigurile celor care activau în domeniul artistic şi la cât se cifrau sumele de bani de care aveau parte cei merituoşi. Erau mari în comparaţie cu salariile oamenilor de rând; ar fi interesant de făcut o comparaţie cu situaţia de azi şi cu sumele pe care le ridică de la ICR răsfăţaţii regimului.

Cartea conţine două mari studii de caz, cel al politicii în domeniul teatral şi cel al politicii în domeniul cinematografiei, al doilea de dimensiuni mai reduse. Autorul a studiat organizarea şi structurarea repertoriului principalelor teatre, modul în care autorităţile de partid şi de stat controlau producţia dramatică şi supravegheau conformitatea ideologică. Un spaţiu considerabil este acordat turneului efectuat la Paris de o trupă a Teatrului Naţional bucureştean în 1956, prima trecere semnificativă dincolo de cortina de fier a unei instituţii culturale importante de după 1948. Suntem introduşi în culisele (că tot e vorba de teatru) baletului practicat de culturnici cu personalităţile teatrale de al căror prestigiu (dar şi orgoliu) se încerca a se profita. Reprezentativ e ce i s-a întâmplat regizoarei Marietta Sadova. Membră vizibilă a Gărzii de Fier (alături de soţul ei, Haig Acterian, dar şi de iluştri reprezentanţi ai intelighenţiei, precum Mircea Eliade, Sadova e recuperată de regimul instaurat după căderea lui Antonescu şi e o figură proeminentă a vieţii teatrale a anilor 1950. I se dă voie să plece în turneu la Paris, dar nu mult timp după revenirea în ţară norocul i se schimbă şi în 1959 o găsim acuzată şi condamnată în celebrul proces Noica-Pillat. Dintre portretele schiţate în carte îl distingem şi pe cel al Licăi Gheorghiu, fiica dictatorului, actriţă distribuită cu largheţe în roluri de film, căzută în uitare imediat după moartea tatălui.

Ar fi de semnalat şi jocul practicat de responsabilii culturali cu intelectualitatea artistică din emigraţie (cazul Brâncuşi). Din păcate, cartea e săracă în informaţii despre sectorul muzical, aşa că despre George Enescu (şi organizarea, cu începere din 1958, a festivalului cu acelaşi nume) nu se suflă o vorbă. Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej are, fără îndoială, meritul de a fi abordat un domeniu pe cât de vast, pe atât de dificil de studiat, mai ales în situaţia în care nu este permis nici azi accesul la toate materialele de arhivă relevante pentru o asemenea cercetare. Mi s-au părut utile organigramele instituţiilor culturale, grupate într-o anexă la lucrare, care contribuie la succesul unui necesar efort de sinteză. Din păcate, consecvenţa în sensul acestui efort lipseşte uneori. Ar fi fost de exemplu interesante nişte concluzii care să compare, anticipativ, situaţia culturii sub Gheorghiu-Dej cu cea a domeniul respectiv sub urmaşul acestuia, Nicolae Ceauşescu. Cu toate astea, n-aş zice că cei interesaţi de istoria contemporană a României nu au parte de suficient material care să le stârnească interesul.

Fact checking
Pe tot parcursul cărţii, Cristian Vasile punctează cu stăruinţă greşelile şi stângăciile de limbaj strecurate în documentele de partid, dovezi limpezi ale unei educaţii precare. Ce ne facem însă că nu odată însăşi exprimarea autorului lasă de dorit. Iată un exemplu de dezacord strident între subiect şi predicat:

Realităţile din politicile culturale stau sub semnul stalinismului integral încă din intervalul delimitat de înlăturarea monarhiei şi de moartea lui Stalin, iar rolul lui Gheorghiu-Dej în acţiunile de reprimare a vieţii intelectuale ce au însoţit procesul de construire a „noii culturi” sunt covârşitoare.

Într-un alt loc dăm peste o eroare de sens:

De altfel, documentele Agitprop-ului reproşează marelui critic [G. Călinescu] obiectivismul burghez, sintagma înfierată de Răutu în textul din 1949 ce avea să fie definitoriu pentru o întreagă epocă, aceea a stalinismului cultural.

E limpede că Leonte Răutu nu înfiera sintagma „obiectivism burghez”, ci eventual conţinutul semantic căruia îi aplica eticheta respectivă.

2 comentarii:

Bogdan spunea...

E un inceput, intr-un domeniu atat de evitat. Si Boia in Capcanele istoriei dadea niste cifre interesante legate de premiile de stat acordate diversilor scriitori.

Micawber spunea...

@ Bogdan

Asa este, a scris si L. Boia despre sumele cu care au fost rasplatiti unii autori. M-am gandit sa pomenesc de asta in postare, dar se lungise prea mult si am renuntat.