miercuri, 20 iunie 2012

☺☺☺ Rodica Zafiu – 101 cuvinte argotice


Intitulată 101 cuvinte argotice şi apărută în 2010 în colecţia Viaţa cuvintelor a Editurii Humanitas, cartea Rodicăi Zafiu e fără îndoială o întreprindere ambiţioasă. E vorba de un dicţionar (foarte selectiv, desigur, aşa cum reiese şi din titlu) al argoului românesc, dar şi o lucrare cu pretenţii semiteoretice, de vreme ce cam o cincime din cele aproape 400 de pagini sunt consacrate unui studiu al fenomenului. Dificultăţile care stau în calea autoarei sunt cu adevărat imense. Mai întâi şi mai întâi, însuşi conceptul de argou e greu de delimitat, iar definiţia tradiţională care îl circumscrie limbajului utilizat de o comunitate marginală şi relativ închisă e din ce în ce mai puţin satisfăcătoare. O asemenea definiţie funcţionează perfect când e vorba, de exemplu, de limbajul criptic utilizat de infractori sau în lumea interlopă în general (cu substantive precum mireasă pentru victimă sau locuţiuni verbale opace pentru outsideri gen a ţine tira). Mai greu e să încadrezi lexeme ca meserie (ca adjectiv invariabil, cu sens superlativ) sau naşpa, pe care le utilizează categorii foarte largi de vorbitori greu de cuprins sub umbrela unei categorii unice.

Ar fi mai degrabă vorba de un strat al limbajului familiar, expresiv-ludic, în care se pot desigur delimita (neexhaustiv) apartenenţe la câteva câmpuri semantice (infractori, deţinuţi, militari, elevi/studenţi etc.). De altfel autoarea nici nu pretinde că deţine o definiţie satisfăcătoare a obiectului de studiu şi se resemnează să-l trateze printr-un procedeu mai degrabă ostensiv. Ea subliniază extraordinarul dinamism al fenomenului argotic, caracterul său efemer, productivitatea foarte diferită şi uneori surprinzătoare a procedeelor. Cititorii care dispun de cunoştinţe din domeniul istoriei limbii române literare vor fi poate uimiţi să constate că sufixul -ciune (cal de bătaie al ardelenilor etimologizanţi atât de ridiculizaţi în epocă) trăieşte o nouă tinereţe prin forme ca bunăciune, băbăciune sau chiar... adevărăciune. Rodica Zafiu abordează sistematic fenomenul argotic şi îl tratează (într-un stil ce-i drept cam belferesc) atât diacronic (cu evidenţierea, ori de câte ori este posibil, a istoriei cuvintelor), cât şi sincronic, prin evidenţierea trăsăturilor fonetice, morfosintactice, semantice sau pragmatice respective. De fapt, dacă tot e să ne jucăm de-a şcoala, să observăm că termenul corect aici e „fonologic”, nu „fonetic” (dar s-au văzut şi prostii mai mari în asemenea lucrări) sau că discuţia despre morfo-sintaxa construcţiilor argotice ar fi avut de câştigat dacă s-ar fi purtat (şi) în termeni de verbe „uşoare” (în lipsa unei traduceri mai bune pentru englezescul light verb).

Dificultatea selectării termenilor ilustrativi trebuie să fi fost extremă, căci inventarul e de o bogăţie uluitoare, de la banalul şi arhicunoscutul mişto pană la obscurul fartiţier sau specializatul diribau. Din fericire, cercetătorul contemporan are la dispoziţie nu doar sursele scrise tradiţionale (în cercetarea cărora Rodica Zafiu face o treabă bună), ci şi tezaurul internetului, cu bloguri, forumuri şi publicaţii online care se întrec în a utiliza limbajul expresiv. O resursă foarte utilă o constituie site-ul dictionarurban.ro care, chiar dacă nu respectă regulile lexicografiei contemporane, oferă o imagine grăitoare a fenomenului.

Materialul e organizat în 101 intrări lexicografice care pleacă fiecare de la câte un cuvânt-titlu care e discutat în detaliu, pentru a se trece apoi la alţi termeni, înrudiţi morfologic sau semantic, care ilustrează câmpul semantic respectiv. Uneori acest procedeu duce la rezultate cel puţin neaşteptata pentru cititorul mai puţin cunoscător de argou. Acest lucru se întâmplă de pildă în cazul lui chiftea, unde se porneşte – sugerându-se că acesta ar fi sensul argotic cel mai important – de la ideea de reprezentare depreciativă a femeii, idee comună în multe compartimente ale argoului. Chifteaua ar desemna o femeie cu comportament uşuratic şi desigur că nu putem contrazice sursele istorice care atestă asemenea sensuri. Întrebarea e doar în ce măsură e util să pleci de la un asemenea cuvânt pentru a explora – ceea ce autoarea face în continuarea articolului despre chiftea – bogata mulţime a vorbelor urâte cu referent femeiesc (căţea, maimuţă, pupăză, scroafă, boarfă, buleandră, paraşută/paraşutistă etc.). 

Tot la partea de reproşuri ar fi de spus şi că autoarea pare timorată de termenii argotici cu conotaţii sexuale clare şi, dintr-o pudibonderie greu de explicat, îi evită de cele mai multe ori. E o meteahnă veche a lexicografiei noastre şi nu se aşteptăm să se vindece peste noapte. Cu toate acestea, 101 cuvinte argotice e o carte pe care mulţi din cititorii preocupaţi de problemele limbajului o vor aprecia, după cum vor gusta şi materialul bogat şi foarte expresiv conţinut în ea. De unde să afli ce înseamnă „i-a tras cinci coţi la grubă pentru mortăciune” dacă nu dintr-o asemenea sursă la îndemâna celor mai mulţi dintre noi? 

2 comentarii:

Anonim spunea...

De ce e corect 'fonologic' si nu 'fonetic' ?

- un cititor curios

Micawber spunea...

@ Anonim

In cazul de fata e vorba de proprietati fonologice, nu fonetice. E o chestiune explicata in orice manual introductiv de lingvistica. Fonetica se ocupa cu latura strict fizica a sunetelor limbii (proprietatile lor fizice/acustice, mecanica articularii, modul in care sunt ele receptionate de catre ureche etc.) Fonologia studiaza modul in care sunetele limbii se structureaza unele fata de celelalte, distributia sunetelor in cuvinte, posibilitatile de combinare a sunetelor (ex. in silabe), mecanismele si consecintele substituirilor etc.

E limpede ca Rodica Zafiu a fost interesata de latura fonologica a cuvintelor argotice, nicicum de proprietatile lor fonetice.