vineri, 22 iunie 2012

Schoenberg despre Wagner


Schoenberg, vienezul care a făcut ţăndări edificiul tradiţional al muzicii tonale, a contemplat multă vreme proiectul unei autobiografii, care s-a conturat încă din 1924. Părăsită temporar, lucrarea revine în atenţia autorului în 1932, când primeşte şi titlul Povestea unei vieţi în întâlniri. E vorba de personalităţile a căror operă l-a marcat pe atonalistul de mai târziu. Iată planul pe care îl schiţează autobiograful:

Cum am devenit muzician
Cum am devenit creştin
Cum am devenit brahmsian
Cum am devenit wagnerian
Întâlniri şi relaţii cu: Mahler, Strauss, Reger, Ravel, Debussy, Stravinsky, Mann, Werfel, Loos, Kandinsky, Kokoschka, Kraus.

Toate numai nume unul şi unul, dar numai Brahms şi Wagner urmau să se bucure de secţiuni separate. E interesant că în versiunea din 1944 (mult amplificată la lista de întâlniri, ordinea cronologică este restabilită, iar Cum am devenit wagnerian trece în faţa capitolului Cum am devenit brahmsian). Admiraţia lui Schoenberg pentru Wagner se vădeşte încă din compoziţii timpurii precum opera Odoacru, pentru care compozitorul scrie un libret pe la 1900. Într-un interviu acordat lui Paul Wilhelm de la Neues Wiener Journal la începutul lui 1909, Schoenberg declară:

În ceea ce priveşte dezvoltarea muzicii moderne, Wagner ne-a lăsat moştenire trei lucruri: mai întâi, o armonie bogată, în al doilea rând, motivul scurt, cu posibilitatea adaptării frazei [Satz] atât de rapid şi adesea aşa cum o cer cele mai fine detalii ale modului şi în al treilea rând, în acelaşi timp, arta construcţiei unor structuri la scară mare şi perspectiva dezvoltării în continuare a acestei arte. Toate aceste lucruri par să se fi dezvoltat succesiv, conducând ulterior la contrariul lor. Primul element care şi-a început fermentarea pare să fi fost armonia expresiei. Odată cu aceasta, motivele scurte au dus la o simbolizare a tehnicii. O consecinţă a continuărilor majoritar secvenţiale a constituit-o pierderea rafinamentului forma. Prima reacţie a fost o dezvoltare excesivă a formei şi tendinţa de a scrie melodii lungi, cum s-a întâmplat de exemplu cu Richard Strauss în Ein Heldenleben [O viaţă de erou, 1898].

Mulţi muzicologi identifică de altfel germenii atonalismului schoenbergian în renumitul acord Tristan din Tristan und Isolde.

Postarea se bazează (şi de această dată) pe lucrarea lui Joseph Auner, A Schoenberg Reader, Yale University Press, 2003. În imagine, tabloul Privire roşie realizat de Schoenberg în 1910, despre care s-a crezut la un moment dat că îi aparţine lui Kandinsky, prieten apropiat cu compozitorul (sursa).

Niciun comentariu: