vineri, 15 iunie 2012

Avant la guerre... et après


Pentru micul Vatican de la Bayreuth, anul 1913 a marcat nu doar crepusculul belle époque, ca pentru toată lumea, ci şi sfârşitul drepturilor de autor pentru Parsifal. Asta în ciuda eforturilor disperate ale Cosimei (vezi aici o postare mai veche pe tema asta). Templul wagnerianismului mondial devine din ce în ce mai mult un loc în care „o elită socială reacţionară cere un statut special pentru Parsifal în vreme ce în realitate încearcă să abolească democraţia parlamentară”. Atmosfera nu scapă unor observatori atenţi. Arnold Schoenberg, foarte sensibil la variaţii de ton, notează că renumita colină verde pe care Wagner îşi ridicase teatrul era populată aproape exclusiv de „snobărime artistică de toate naţionalităţile, plus indivizi încremeniţi în dezvoltarea lor, bătrânii wagnerieni opuşi artei vremurilor lor”.

Paul Bekker, redactorul muzical de la Frankfurter Zeitung, observă că „Bayreuth-ul face apel la naţiune şi evocă noţiunea de datorie patriotică, deşi singurele lucruri care contează cu adevărat sunt tezaurul lui Wagner şi ambiţiile politice ale unei clici reacţionare”. Politicianul liberal Walther Rathenau, evreu care milita pentru asimilare, îşi bătea joc de pozele teutonice ale personajelor lui Wagner şi susţinea că acestea „erau expresia unui gen de pompă teatrală asociată cu cea mai barbară virtute”.

La Bayreuth soseau însă şi oaspeţi din străinătate, iar opiniile lor erau adeseori critice, în contrast net cu ale englezului Houston Stewart Chamberlain, germanizat şi ajuns ginere al lui Wagner. Să-l luăm de pildă pe John Maynard Keynes, corifeul teoriei economice a secolului trecut. Keynes era tranşant şi considera că între wagnerianism şi politica kaiserului limitele erau greu de precizat.

„Uneori s-ar putea crede că niciunui om nu îi revine o răspundere mai mare pentru război [Primul Război Mondial] decât lui Wagner”, scrie Keynes. „În mod evident, conştiinţa de sine a kaiserului era modelată după acelaşi tipar. şi ce altceva erau Hindenburg şi Ludendorff decât basul şi tenorul grăsan dintr-o operă wagneriană de mâna a treia?” Să mai spună cineva că arta nu influenţează viaţa, ba chiar într-un mod de-a dreptul belicos.

Citatele sunt luate din recenta carte a lui Oliver Hilmes, Herrin des Hügels: das Leben der Cosima Wagner (Siedler, Berlin, 2007). Traducerile îmi aparţin. În imagine, vedere frontală a teatrului din Bayreuth (de aici).

Niciun comentariu: