duminică, 2 septembrie 2012

☺☺☺ Salman Rushdie – Furie


Omul cât citeşte învaţă. E o afirmaţie banală, al cărei adevăr am avut ocazia să-l verific zilele astea în Furie de Salman Rushdie (Polirom, 2012). Ignorant cum sunt în materie de spiritualitate indiană, am găsit acolo conceptul de sanyasa, simplu spus, o retragere din lume, o schimbare de macaz practicată la vârsta deplinei coaceri a individului. Pentru creierele noastre occidentale (vorba vine) mai potrivită at fi, poate, o altă etichetă de import, anume midlife crisis.

Un fel de sanyasa în trepte practică protagonistul romanului, Malik Solanka, un bărbat de 55 de ani originar din India, şcolit din tinereţe la Cambridge şi ajuns profesor tot acolo, care îşi lasă baltă la un moment dat catedra academică pentru a trece la o carieră mult mai bănoasă, aceea de realizator de emisiuni TV. Pasionat de istoria ideilor, de antropologie şi sociologie, Solanka se înconjoară de păpuşi şi devine Pygmalionul Isteţei, păpuşa-vedetă dintr-un show de vulgarizare culturală. Nu e totul. Urmează un sanyasa conjugal. Solanka se separă de Eleanor Masters, a doua lui soţie, fermecătoare, binişor mai tânără şi mamă a unicului său copil (Asmaan). În aşteptarea divorţului, el bovarizează o vreme într-un apartament newyorkez de 8.000 de dolari pe lună, dar nu-şi interzice aventuri cu femei mult mai tinere şi, oricum, exotice. E vorba de Mila Milo, fiica unui poet din fosta Iugoslavie, cu care relaţia nu trece cu mult pragul unor mozoleli, sau de Neela, o indiancă din insula Liliput-Blefuscu, teritoriu imaginat de autor pentru a satiriza destul de gros luptele pentru putere şi revoluţiile din lumea contemporană. Sunt, alături de Eleanor, două din cele trei furii care populează aproape simultan existenţa lui Solanka şi care nu-i aduc decât încurcături, situaţii penibile şi umilinţe, aşa cum le stă bine unor asemenea divinităţi, cititorului revenindu-i sarcina de a stabili cine e Alecto, cine Tisifone şi cine Megera.

Dacă sanyasa/sanyasele lui Solanka ocupă cea mai mare parte a romanului, retrageri din planul existenţei obişnuite practică sumedenie de alte personaje, desigur mult mai puţin importante în economia cărţii, dar ale căror acţiuni – relatate mai degrabă anecdotic – ranforsează construcţia. E vorba de pildă de domnul Venkata (pe numele său de nepronunţat Balasubramanyam Venkataraghavan), primul sanyasi pe care îl întâlneşte Solanka în copilăria lui indiană. Mai e şi Raymond, unchiul lui Eddie (logodnicul Milei Milo) care, întors din Vietnam, „a stat ascuns ani de zile într-o cabană-buncăr în munţii împăduriţi cu pini de deasupra oraşului, socotindu-se incapabil să trăiască în tovărăşia oamenilor din cauza sufletului său rănit”.

Solanka nu are noroc la femei (sau are prea mult, ceea ce e în definitiv acelaşi lucru). Prietenii lui bărbaţi, nu prea mulţi, sfârşesc rău. E vorba de exoticul şi inteligentul anglo-polonez de la Cambridge Krysztof Waterford-Wajda (Dubdub), care moare tânăr de o boală de inimă sau de Jack Rhinehart, poet şi jurnalist, asasinat, alături de trei tinere, de membri ai unui grup de practici sexuale libere în care intrase. Dubdub şi Jack sunt fiinţe inadaptabile, care nu-şi găsesc locul, şi de care în cele din urmă existenţa însăşi se dispensează.

Prea multă fericire nu-i aduc lui Solanka schimbările de atmosferă, în ciuda unei întreprinderi pline de succes – ultima din viaţa lui – care are în vedere transpunerea pe site de internet de mare succes a poveştilor şi aventurilor personajelor lui, în primul rând ale isteţei. Rushdie alocă mult spaţiu acestei părţi, stăruie pe numeroase pagini asupra lumilor virtuale create de eroul lui, cochetând (parodic poate) cu genul SF-fantasy. Ba mai mult, el introduce pe uşa din dos vechea şi tocita idee a vieţii care imită planul presupus derivat al artei, cel puţin atunci când e vorba de revoluţia din Liliput-Blefuscu în urma căreia îşi pierde viaţa Neela. Dacă m-ar întreba cineva, aş spune că nu sunt cele mai reuşite pasaje din Furie; pe mine, unul, m-au plictisit.

Ar fi nedrept să contestăm rafinamentul satirei care impregnează acest roman, chiar dacă pe alocuri temele sunt previzibile. Romancierul ştie să-şi vândă marfa (să nu uităm că a lucrat mulţi ani în domeniul reclamei) şi să-şi atragă cititorul cu teme generoase. Însuşi conceptul de „furie”, care dă de altfel titlul întregii poveşti, e unul înzestrat cu o polisemie complicată şi care oferă destul material hermeneutului de duminică. Traducerea lui Vlad Russo rezolvă fericit cele mai multe din problemele pe care le ridică un text adesea dificil prin subtextul său şi ironia subiacentă. E păcat însă că într-o traducere în ansamblu bună s-au strecurat gafe supărătoare ce ţin de proasta cunoaştere a contextului cultural şi social american. De exemplu, într-un loc ni se vorbeşte de „Republica Banana” („[g]ulerul neapretat al cămăşii albe cu pete de sudoare, provenind din Republica Banana). E vorba desigur de celebrul lanţ de magazine de textile Banana Republic, al cărui nume nu trebuia localizat, ci lăsat ca atare. În alt loc, traducătorul foloseşte construcţia „moartea micuţului JonBenet Ramsey” cu referire la o crimă celebră din anii 1990. Nu e vorba de niciun micuţ, ci eventual de o... micuţă, căci JonBenét e numele unei fetiţe a cărei ucidere a ţinut multă vreme prima pagină a ziarelor americane. 

Niciun comentariu: