Să vorbeşti despre dictatori în România
anilor 2010 sună puţin a funie în casa spânzuratului, dar noroc măcar că Bruce
Bueno de Mesquita şi Alastair Smith nu pomenesc de România în cartea pe care au
intitulat-o, senzaţionalist, Manualul dictatorului (Polirom, 2012). Cartea nu-şi propune, desigur, să fie aşa
ceva, dar pare să vrea să mai risipească ceva din morga ce înconjoară studiile
de politologie (admiţând că există aşa ceva!) sau relaţii internaţionale. Ideea
de bază ar fi - simplificând desigur - că toţi sunt la fel, autocraţi şi
democraţi deopotrivă (sună cunoscut?). Diferenţele, atâtea câte mai există,
între un Stalin sau un Churchill, un De Gaulle sau un Mobutu, ar fi date de
baza de susţinere populară a celor doi. Autocratul are un număr mic de
susţinători esenţiali, iar menţinerea lui la putere depinde, printre altele, de
răsplătirea fidelităţii pe care o manifestă faţă de lider. Democratul are în
faţă o sarcină mai dificilă, pentru că are de răsplătit mai multă lume, aşa că,
vrând-nevrând, ajunge să mulţumească mai mulţi inşi, iar acest lucru poate
trece drept o politică bună.
Cu riscul de a fi repede acuzaţi de
cinism, autorii spun limpede că nu-şi propun să arate cum ar trebui să fie
lumea sau cum ar trebui ea schimbată pentru a o face mai bună, ci pur şi simplu
cum este lumea şi cam atâta (în realitate, ei nu rezistă întotdeauna tentaţiei
de a deveni prescriptivi în loc să se ţină de descriptivismul anunţat iniţial).
În teoria lor, de Mesquita şi Smith se sprijină pe câteva noţiuni
semiteoretice, dintre care se disting cele de selectorat nominal, selectorat
real şi coaliţie câştigătoare.
Nu-mi propun desigur aici să redau definiţiile unor asemenea termeni (de pildă,
selectoratul nominal este reprezentat de „toate persoanele care au o minimă
putere de decizie legală în alegerea liderului”). Ideea, pentru cei care nu au
chef să adâncească subiectul, este că deţinerea puterii politice şi caracterul
acesteia (dictatorial sau democratic) sunt mai degrabă rezultatul raporturilor
cantitative dintre selectorate şi coaliţia câştigătoare decât al trăsăturilor
intrinsec bune sau rele ale conducătorilor. Până la urmă, atât liderul
autoritar, cât şi cel democrat se menţin la putere folosind aceleaşi principii
esenţiale, „cinci reguli de bază”, cum ar fi „Menţine-ţi coaliţia câştigătoare
cât mai redusă posibil”, „Menţine-ţi selectoratul nominal cât mai mare”, „Controlează
fluxul veniturilor”, „Plăteşte-ţi susţinătorii vitali doar atât cât să rămână
loiali” şi „ Nu lua bani din buzunarul susţinătorilor tăi pentru a îmbunătăţi
soarta oamenilor”. E un „pentalog” demn de un Machiavelli. De altfel italianul
se bucură de câteva paragrafe, în care e lăudat, dar i se şi reproşează lipsa
de viziune la scara istoriei).
În buna tradiţie a universităţii
anglo-saxone, autorii au grijă să prezinte o multitudine de exemple, în
realitate, tot atâtea studii de caz, pentru a arăta cum funcţionează în
practică cele cinci reguli. E un prilej de incursiuni în istorie (de la Ginghis
Han la Ludovic al XIV-lea sau ţarul Nicolae al II-lea) şi geografie (cu excursii
prin Africa unor dictatori ca Samuel K. Doe al Liberiei sau marele prieten al
lui Ceauşescu, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu wa Za Banga). Se discută
probleme fiscale, inclusiv paradoxuri ca nivelul mai ridicat al taxelor în
unele ţări sărace în raport cu cel din state mai bogate, chestiunea ajutoarelor
economice şi financiare sau cea a resurselor naturale. Răspunsurile sunt uneori
neaşteptate. De exemplu, bogăţiile naturale sunt mai degrabă o povară decât o
binecuvântare, cel puţin în ceea ce priveşte nivelul democratic, iar sărăcirea
resurselor de petrol ar reprezenta o şansă de progres şi nu un ghinion
economic. Dacă lucrurile stau chiar aşa, trebuie să ne bucurăm pentru ţara
noastră.
Cartea
lui Bruce Bueno de Mesquita şi Alastair Smith trebuie să
fi scandalizat multe persoane din lumea academică. Cititorul civil, care nu are
asemenea griji teoretice, poate găsi în ea multe pasaje interesante şi
atrăgător scrise. Autorii ştiu să-şi vândă marfa, iar unul din mottourile care
o patronează e atribuit aceluiaşi Mobutu: „Un lider are nevoie de bani, aur şi diamante
ca să-şi administreze cele o mie de castele, să-si hrănească cele o mie de
femei, să cumpere maşini pentru milioanele de lingăi de la picioarele lui, să
întărească loialitatea forţelor militare şi să-i mai şi rămână suficient
mărunţiş pe care să-l depună în conturile lui din Elveţia”. De altfel, Mobutu a
respectat cu multă rigoare cele cinci reguli şi a reuşit să se menţină la
putere 32 de ani. Ar fi comis o singură greşeală, atunci când a lăsat să se
afle că suferă de cancer la prostată, dar asta s-a întâmplat atunci când nu mai
avea oricum de trăit decât câteva luni.
Manualul
dictatorului poate fi o lectură interesantă pentru
nespecialist. Bineînţeles, s-au strecurat în el şi scăpări, de pildă afirmaţia
că Vladimir Putin ar fi fost „şeful poliţiei secrete sovietice (KGB)”, ceea ce nu e real,
căci dictatorul rus a fost doar un ofiţer de rang înalt. A mai scăpat şi
redacţia Polirom nişte greşeli, dar
nu cred că are cineva aşteptări prea mari de la editurile româneşti.
3 comentarii:
Dezamagitor sa aflu ca nici macar in materie de dictatori nu suntem mentionati ca natie. In fond nu stateam deloc rau la capitolul asta :). Deci Ceausescu se afla fix pe acelasi palier cu Traian Vuia - numai noi ii pomenim! :)
@ ADRIAN
Intr-adevar, suparator. E adevarat ca mai ales Carol al II-lea si Antonescu au fost doi diletanti, dar ne-am revansat prin Gheorghiu-Dej si Ceausescu si am facut tot ce am putut, prin Basescu in anii din urma, ca sa ne aratam adevaratul potential in materie de dictatura :)
Corectie: Vladimir Putin A FOST seful serviciilor secrete rusesti. Boris Ieltzin in persoana la numit sef al Serviciului Federal de Seruritate si director al Consiliului de Securitate.
Trimiteți un comentariu