Aventuri cu Tirbozel şi Tirbozina (I)

Deceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului trecut sunt perioada de glorie a prozei de aventuri cu eroi autohtoni destinate copiilor. Despre cărţile cu Tică şi Rică am scris de mai multe ori pe acest blog (aici, aici sau aici). Dacă Leonid Petrescu introduce cuplul contrastant alcătuit din băieţi, Horia Panaitescu, prozator azi uitat, cu vechi ştate de activitate pe câmpul realismului socialist, are ideea utilizării unei perechi formate dintr-un băieţel şi o fetiţă, amândoi elevi în clasa a doua. Tirbozel e „blond cu ochi albaştri”, iar Tirbozina, „brunetă cu ochi negri”. Cei doi sunt buni prieteni, iar la consolidarea afinităţilor dintre ei contribuie şi faptul că n-au pic de tragere de inimă pentru învăţătură, căci „Le părea rău doar că trebuie să meargă în fiecare zi la şcoală, să se chinuiască în loc să zburde pe străzi. Şi se străduiau în fel şi chip să scape de suferinţa asta”.  În prima parte a seriei, intitulată Tirbozel şi Tirbozina pe insula misterelor (Editura Tineretului, 1960), copiii, în efortul lor de a scăpa de şcoală, merg la expoziţie. Acolo nimeresc într-un elicopter şi, mai în joacă, ajung să se ridice cu el în aer.

În urma prăbuşirii elicopterului, din fericire fără urmări serioase pentru pasageri, cei doi vor ajunge pe un tărâm miraculos, pe acea „insulă a misterelor” despre care e vorba în titlu, deşi, ce-i drept, nu reiese de nicăieri că locul acela e o insulă. Autorul trebuie să fi avut o obsesie secretă pentru insulele pe care se petrec lucruri necurate, ca în Jules Verne sau H.G. Wells, că pe Golding mă îndoiesc că îl citise. Insulă, ne-insulă, e un loc ciudat. Tirbozel şi Tirbozina se pierd repede unul de celălalt, aşa că în realitate peripeţiile care formează substanţa cărţii sunt mai mult ale băiatului, din perspectiva căruia ne sunt înfăţişate evenimentele, bun prilej pentru critica feministă de a strâmba din nas.

Miza jocului care urmează e destul de simplă: închis într-o casă cu încăperi stranii, cu nenumărate sertare numerotate şi inscripţionate, ca şi cu o podea cu o pardoseală asemenea, Tirbozel trebuie să rezolve tot felul de şarade pentru a-şi astâmpăra foamea. De exemplu, trebuie să găsească predicatul din fraza (sic!) „Şcolarul silitor învaţă bine în fiecare zi” sau să facă diferite socoteli. Recalcitrant la început, copilul rezolvă în cele din urmă problemele şi ajunge să-şi dea seama cât de importante sunt cunoştinţele de la şcoală. Manipularea în scop nobil, pedagogic, a reuşit. Nu ştiu câtă aritmetică a ajuns în cele din urmă să înveţe Tirbozel, dar un lucru e cert, scriitorul e tufă la materia asta. Nu de alta, dar rezultatul indicat drept corect al socotelii 12x3+4-12:2 este... 14, ceea ce arată că autorul nu punea mult preţ pe ordinea operaţiilor. Aş da orice să văd figura unui şcolar contemporan care, citind cartea, ar da peste calculele acestea.

Om al acţiunii (cărţile acestea se străduiesc să ne arate ce-i mai bun în om), Tirbozel încearcă să evadeze din casa buclucaşă, dar se loveşte de obstacole precum un râu pe care nu-l poate trece din cauza unui crocodil fioros. El profită de apariţia unui robot bizar care ţine în mână un fierăstrău pentru a-l deposeda pe acesta de unealtă, în scopul confecţionării unei plute şi tot aşa, până când, deus ex machina, hop şi Tirbozina, care avusese şi ea parte de peripeţii asemănătoare, însă independent de colegul ei. Şi pentru că lucrurile nu puteau fi lăsate încurcate, apare şi salvatorul, un moşneag blajin numit Delta (rudă cu Vrăjitorul din cărţile lui Leonid Petrescu) care îi urcă pe eroi într-un fel de papuc zburător pentru a-i duce acasă. Tot eşafodajul de efecte stranii fusese creaţia acestui magician laic.

În ciuda epocii de adânc realism în care a fost scrisă, cartea nu conţine îngroşări ideologice supărătoare. De altfel, singura tuşă de acest tip apare pe ultima pagină, unde Delta le ţine copiilor următorul discurs moralizator, care nu lasă nicio umbră de îndoială asupra orientării materialist-dialectice obligatorii, cu specia ei îndrăgită „omul, stăpân al naturii”:

Dac-o să mergeţi pe drumul pe care aţi pornit, atunci o să aflaţi singuri dezlegarea tuturor misterelor. Nu numai a celor de care v-aţi izbit, ci şi a multor altora pe care le veţi mai întâlni în viaţă. Şi cu timpul o să fiţi voi stăpânii tuturor misterelor. Secretul îl purtaţi cu voi. Aici! încheie el sărutându-i pe frunte. Trebuie doar să-l mai puneţi la teasc din când în când...

Mi-e greu să-mi dau seama cât succes a avut cartea la vremea ei, mai ales că e, să recunoaştem, inferioară altor scrieri contemporane, ca cele cu Tică şi Rică. Fapt surprinzător, ea a fost tradusă în germană sub titlul Tirbusin und Tirbusine auf der geheimnisvollen Insel, e drept că în fosta Germanie de Est. Ilustraţiile (foarte frumoase) au fost realizate de Clelia Ottone.