31 ianuarie 2011

☺☺☺ Cristian Teodorescu - Medgidia, oraşul de apoi

Din perspectiva aşa-numitei logici mereologice (adică a teoriei relaţiilor parte-întreg), dacă iei un roman şi-l tai în bucăţi poţi să obţii un volum de povestiri, iar dacă pui laolaltă mai multe povestiri nu-i exclus să iasă un roman. Succesul celor două operaţiuni e cu atât mai mare cu cât romanul, respectiv povestirile, sunt mai omogene ca temă, personaje şi cadru. Vreo legătură între aceste consideraţii plicticoase şi Medgidia, oraşul de apoi, romanul lui Cristian Teodorescu publicat la Cartea Românească în 2009? Aş zice că da, fără ca de aici să rezulte vreo consecinţă imediată asupra valorii cărţii.

Volumul lui Cristian Teodorescu e subintitulat, apăsat, roman, deşi unii ar putea argumenta că cele aproape 100 de capitole scurte care îl alcătuiesc sunt povestiri mai mult sau mai puţin independente, fragmente ale unuia şi aceluiaşi univers tematic alcătuit de micul oraş dobrogean din anii 1940. Autorul nu-şi propune să construiască ex nihilo. El desfăşoară un impresionant număr de eroi, evenimente şi biografii din Medgidia, în epicentrul acestei lumi aflându-se restaurantul gării locale, luat în arendă de la CFR de bunicii prozatorului, Ştefan (Fănică) şi Virginica Theodorescu. Fănică e un personaj înzestrat cu multă vitalitate, răzbătător, cu fantezie în afaceri, nelipsit în acelaşi timp de frivolitatea unui Mitică sudic, afemeiat (în limite rezonabile) şi în acelaşi timp bun tată de familie, cartofor şi jucător pasionat de table, dar fără a pune vreodată în primejdie chiverniseala familiei. Virginica e o Penelopă dobrogeană care acceptă cu înţelepciune micile abateri ale soţului, căruia îi face doi băieţi şi o fată şi îi gospodăreşte atent avutul.

Pe lângă soţii Theodorescu, restul lumii. Autorităţile oraşului (primarul, judecătorul, poliţaiul, şeful de gară), puzderie de mici negustori şi reprezentanţi ai celor mai diverse bresle, profesiorime, reprezentanţi ai minorităţilor (mulţi turci şi tătari, desigur, dar şi greci, armeni şi evrei). Nu sunt tipuri abstracte, au cu toţii nume şi identitate socială şi, ce e mai important, îşi au fiecare povestea lui. Câte un capitol fiecare, o mică povestire cu poantă, nu de puţine ori tragi-comică. Unele personaje au parte de mai mult spaţiu şi se vede că autorul are o adevărată slăbiciune pentru ele. Sunt de menţionat maiorul Scipion, adevărată figură tragică a cărţii, purtător placid al onoarei militare care, din rănit pe frontul de est şi persecutat al regimului Antonescu ajunge, în urma comportamentului demn în faţa ocupanţilor sovietici, în puşcăriile noului regim comunist. La fel comisionarul Haikis, evreu inimos şi descurcăreţ, adevărată ipostază a spiritului hermetic. Nu e probabil întâmplător faptul că pe Scipion şi Haikis i-am întâlnit şi în „Tainele inimei“, mai vechiul roman al autorului despre care am scris aici.

Medgidia din carte e o lume în declin, dar nu pentru că nu ar fi avut resursele interne pentru a supravieţui, ci pentru că vine istoria peste ea. Un prim puseu al bolii îl încearcă oraşul cu ocazia agitaţiei produse de regimul legionar, după care, deşi lucrurile se mai aşază în matca lor firească, nimic nu mai e cum fusese odată. În curând soseşte armata roşie şi se schimbă regimul. Soţii Theodorescu pierd, aşa cum era şi de aşteptat, restaurantul, iar Fănică face închisoare pentru o inventată datorie la fisc. Personajele se risipesc care încotro, precum cărţile de joc aruncate în aer de Alice în scrierea lui Lewis Carroll: unii mor sau îşi pierd libertatea, alţii fug din ţară sau se resemnează cu o existenţă marginală, integraţi formal în noile realităţi. Eliberat din închisoare, Fănică, fostul coleg întru ţinut restaurante de gară cu Dobrogeanu-Gherea, nu-şi va mai regăsi niciodată exuberanţa anilor de boom economic şi va trăi din mici expediente. Romanul se încheie cu un capitol ceva mai lung decât celelalte (botezat Oraşul de atunci şi cel de apoi), care se doreşte poate o sinteză a pletorei de capitolaşe anterioare şi care schiţează, repetând parţial, principalele fire narative ale cărţii. Mi-e greu să-mi dau seama dacă acest mod de a pune lucrurile la punct face bine construcţiei generale.

Dacă există o caracteristică formală evidentă în Medgidia, oraşul de apoi aceasta e omogenitatea. Omogenitatea capitolelor e dată, la nivel tematic, de personaje şi locuri recurente, iar la nivel stilistic, de o structură de-a dreptul izotropă, ca să folosesc un termen din fizică. Practic, aproape pe orice direcţie diseci textul, rezultatul e acelaşi. Sintaxa prozei curge la fel, cu o mare coerenţă, deşi unii, răutăcioşi desigur, ar putea spune că asta poate duce la monotonie. Frazele nu sunt de obicei foarte lungi, iar abundenţa de propoziţii care încep cu predicatul asigură dinamism şi nerv relatării, acelaşi efect avându-l şi discreta întrebuinţare a stilului indirect liber:

Se isprăveşte Ramadanul şi se pun turcii pe benchetuială. Tăiau la berbecuţi pentru pilaf şi-şi zburătăceau orătăniile prin curte. Le luau gâtul şi le băgau la frigare. Prinsese tot oraşul miros de şuberek. Cine avea prieteni printre turci - şi cine n-avea? - se ducea la ei să petrească.

Virginica nu mai intrase de o săptămână în bucătăria restaurantului, că o îngreţoşa mirosul de mâncare. Se ţinea cu struguri şi măsline. Un covrig sărat îi ajungea o zi întreagă. Şi o ia pofta de kebab. Sare Fănică în birja lui Şukuri, să-l ducă la ospătăria turcească, degrabă că-i leapădă nevasta!

C. Teodorescu nu lasă nimic la voia întâmplării când vine vorba de meşteritul la text. E de-a dreptul obsesiv-compulsiv şi netezeşte la milimetru până şi ciucurii covorului. Deformaţie profesională, ar putea spune cei care ştiu că prozatorul a lucrat mulţi ani pe post de corector (din păcate volumul a ieşit cu destule greşeli de tipar, ironia sorţii!). Din fericire, produsul e în ansamblu unul bun, deşi mecanica textului riscă în câteva locuri să devină obositoare. Destul de puţin convingătoare glosările din capitolul final pe tema „oraşul de atunci versus oraşul de apoi“. O interpretate mai simplistă ar putea opune o vârstă de aur hesiodică uneia (contemporane) alcătuite dintr-un metal mai puţin nobil. Nu teoretizările sunt punctul forte al romancierului. De fapt i s-a întâmplat ce i se întâmplă şi în viaţa „civilă“ când, în calitate de publicist, comentează cel mai adesea fără har evenimente politice cotidiene. Eu aş zice, dacă mi-e permis, că oraşul de apoi e meta-oraşul reprezentat de opera literară, acela care îşi va fi extras existenţa din urbea de înainte sau de după, dar nu e totuna cu niciuna din ele.

15 comentarii:

capricornk13 spunea...

Ma mira putin ca nu v-a incantat mai tare Medgidia, mie mi s-a parut o mica bijuterie.

Wilkins Micawber spunea...

@ capricornk13

N-ar fi prima data cand sunt mai putin entuziasmat de o carte decat dvs. Credeam ca am explicat de ce entuziasmul meu e mai putin infocat decat (probabil) al altora. Poate si pentru ca am avut senzatia ca textul ajunge pe alocuri sa se inece in propria sa mecanica, iar autorul se cam ineaca la mal cu ultimul capitol.

Liviu Drugă spunea...

Fara rezerve in privinta judecatii dvs. asupra ultimului articol. In fapt, chiar autorul, nu mai stiu unde, a recunoscut ca a incercat acolo sa faca un nod pentru toate firele, dupa ce, initial, povestirile erau total independente. Tinand cont de stadiul de la care a plecat si unde a ajuns, zic ca "lucratura" :) a iesit foarte bine, ca ansamblu.

Wilkins Micawber spunea...

@ Liviu Drugă

Da, am citit si eu unele explicatii oferite de autor (initial era vorba de povestiri individuale, publicate in Romania literara etc.). Una e insa sa ai o explicatie si alta sa-ti iasa si ceva bun. De fapt cartea nu-i rea deloc, atata ca am fost ceva mai putin entuziasmat de ea decat altii si cred ca am si explicat de ce.

anca giura spunea...

Mda, ajung să mă servesc tot mai des de imboldul intelectual de a mă confrunta cu dvs. după ce parcurg sau scriu despre o carte(pe bloguleţul meu). Eeee, şi când te gândeşti să de regulă sunt foarte sigură pe impresiile mele livreşti....ce-am scris mai sus devine încă un compliment, n'est pas?:)

Sunt la a 50-a pagină din,,Medgidia'' şi pentru una ca mine, transilvăneancă din moşi strămoşi, romanul în discuţie devine prin deliciile lecturii unul... exotic. Îmi place lumea aceasta balcanică, foarte diferită de ,,humusul'' din care m-am ivit eu. Vorbim de un roman cu inserţii autobiografice, nu? E normal să compar lumea mic-burgheză interbelică a strămoşilor mei cu aceea descrisă în roman. Din acest punct de vedere, ,,Medgidia'' provoacă o lectură foarte plăcută, prin contraste istoriografice.Istoria orală ardelenească( şi parţială) care mi s-a transmis diferă în multe detalii de aceea a unei Medgidii interbelice. Astfel, citind romanul, mă simt îmbogăţită cultural.

Stilistic, mi-a atras atenţia şi mie, dintru început, frazarea condensată. Nu avem de-a face cu descrieri arborescente cum am mai văzut la alţi prozatori ,,ai Sudului''. Nu mi se pare o pierdere, ci o amprentă personală( sunt o fană a literaturii latine care spunea mult în puţine propoziţii). Mi se pare că atunci când un autor modern sau contemporan alege o respiraţie scurtă pentru desfăşurarea epicului e vorba de un ochi ce observă detaliul semnificativ. Focalizează pe amănuntele de care e nevoie, merge la ţintă, fără divagaţii. Sunt scriitori la care savurez arborescenţele stilistice, altora le elogiez simplitatea niciodată simplistă.

Pe curând... :)

Wilkins Micawber spunea...

@ eva

Eu am o strategie diferita. In general evit sa citesc ce scriu altii despre o carte inainte de a-mi da cu parerea despre ea pe blog. A, dupa ce am terminat de citit (si de scris), ma mai uit si eu in stanga sau in dreapta sa mai vad ce au spus si altii. Cat despre a vedea ce spun altii despre o carte din care am citit 50 de pagini, nici nu se pune problema. Sunt, oricum, curios daca finalul carti va va consolida sau nu impresiile initiale.

anca giura spunea...

Am omis să spun că e o excepţie să citesc recenziile altora în timp ce aş conceptualiza-o pe una de-a mea. Oricum, sunt mult prea puţin influenţabilă.

În fapt, nu mă interesează defel ce au scris ,,alţii'' despre aceleaşi texte. Doar câţiva anume ,iar aceasta, rar, contează. Contează, zic, dar nu mă întoarce din drum. Am satisfacţia că există multe diferenţe de interpretare între textele mele şi ale altora pe acelaşi subiect.

A fost vorba strict de impresii iniţiale. Nu m-aş feri să recunosc că am fost îndreptăţită sau dezamăgită până la final. Am insistat doar pe faptul că o anumită cultură locală,geografică, diferită de la un grup de cititori la altul poate potenţa exotismul de care pomeneam. Pentru un craiovean sau pentru un constănţean, culorile romanului nu sunt probabil la fel de vii ca pentru un clujean sau arădean, intuiesc. E vorba de o întâlnire la jumătatea drumului, mereu, între autor şi lector/cititor, acesta din urmă contribuie şi el la producerea de sens, în interiorul lecturii.

Wilkins Micawber spunea...

@ eva

Nu zic ca faceti bine sau rau, e vorba de preferinte de lectura. Mie imi place lectura inocenta. Si om sunt si eu, daca citesc ulterior parerile altora si acestea coincid cu ale mele marturisesc ca ma trece o anume satisfactie. In fine, cred ca specificul local al cartii lui C. Teodorescu m-a interesat extrem de putin. M-au preocupat mai ales chestiunile care tin de structura si constructie, mergand pana la un nivel sintactic mai fin.

anca giura spunea...

Să nu ne amăgim! Lecturile inocente la mine sau la d-ta par utopii. O deflorare( intelectuală) e o deflorare. Noi nu mai suntem capabili de inocenţe, suntem capabili doar de rafinamente vicioase( sper)! Eu am făcut studii de specialitate în analiza de text, nu mai sunt fără prihană.:)


Aaaaa, că ni le dorim aceste inocenţe? E meritoriu. Dar nu le mai putem accesa complet, subconştientul le cenzurează. Dar, avem o alternativă. Să luăm textele ,,ca pe o pradă''. E şi aceea o voluptate.

Wilkins Micawber spunea...

@ eva

Dupa cum ati observat foarte corect, una-i sa fii inocent, alta sa-ti doresti sa fii. Sigur ca nu-i nimeni nevinovat, incepand de la insul cu studii adanci, ca dvs., pana la gorobetele neinstruit, ca mine. Eu ma straduiesc de fiecare data sa uit pana si ce nu stiu.

anca giura spunea...

Străduţi-vă, străduiţi-vă...:) între timp eu caut numai delicii. Şi din aceste diferenţe, literatura n-are nimic de pierdut...

Wilkins Micawber spunea...

@ eva

Ultimea mea grija era ca literatura ar pierde sau ar castiga ceva :)

magda spunea...

"afemeiat (in limite rezonabile)". naspa de aia cu rezonul nelimitat.

Wilkins Micawber spunea...

@ magda

Am retinut observatia dvs.

bookaholic spunea...

Mie i-a placut foarte tare Medgidia (am si scris pe scurt aici - http://bookaholic.ro/medgidia-un-colaj-de-cristian-teodorescu.html). Din contra, nu mi se pare caracterizat de prea multa omogenitate, ci de diversitate mai ales la nivelul intamplarilor. Cat despre stil, recunosc ca uneori e monoton prin repetitie.