☺☺☺ Doina Ruşti - Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti

Kramer (e vorba desigur de personajul din Seinfeld) are un sacou înzestrat, crede el, cu proprietăţi magice, care îl face irezistibil în faţa femeilor pe cel care îl poartă. De fapt nici nu contează dacă haina are darul acesta, e important ce crede Don Juanul newyorkez. Aşa şi în literatură, important e să-l faci pe cititor să te creadă, contează mai puţin concordanţa cu realitatea. Am ales introducerea asta la volumul de proză al Doinei Ruşti, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti (Polirom, 2010), desigur pentru că în el apare (şi) un obiect vestimentar leitmotivic căruia autoarea pare să dorească să-i ataşeze o semnificaţie mai adâncă decât epiderma.

Cămaşa în cauză („în carouri făcute din linii albe şi gri pe fond roşu, o cămaşă moale, dintr-un finet subţiat acum de spălări şi uşor decolorat, atât cât să se aşeze culorile, mai ales roşul, predominant şi luminos“) i-a aparţinut unui anume Iulică, un tânăr student diabetic mort în somn în urma unui infarct. Obiectul vestimentar e descoperit, printre alte obiecte rămase după răposat în casa din cartierul mărginaş Andronache, de Lori, vara acestuia. Aflăm asta din povestirea centrală a volumului (intitulată - se mai miră cineva? - chiar Cămaşa în carouri), unde se torc (ţes?) câteva din firele care asigură coeziunea tematică a cărţii şi fac legătura cu celelalte povestiri. Aici e locul în care apar primele falii ale realităţii, primele semne ale unor fenomene fantastice care se vor manifesta cu frecvenţă şi intensitate variabile pe parcursul celorlalte proze. Lori poartă o vreme cămaşa lui Iulică, iar asta pare să-i dea o sensibilitate specială, o clarviziune anume, în limite destul de cuminţi însă. Mai puţin cuminţi sunt peripeţiile altora, de pildă ale papagalului Jojo, pasărea unei doamne din acelaşi cartier Andronache, moartă şi ea în momentul naraţiunii. Pasărea asta e de fapt o entitate malefică, în corpul ei aflându-se claustrat sufletul unui puber, Marian, care murise dintr-o căzătură (accidentală sau nu, nu-i clar) şi tot ea e cea care, strecurându-i o pastilă din infamul medicament Avandia, e cea care i-a provocat şi lui Iulică infarctul fatal.

În restul cărţii ni se înfăţişează un inventar limitat de personaje care se învârt într-un spaţiu destul de bine delimitat din centrul Capitalei. Ema, o adolescentă destul de răsfăţată, are un început de idilă cu Vicenţiu, tânăr actor, care are o căţeluşă (Mami) al cărei nume provoacă confuzie. Cristian îşi dă rendez-vous la Universitate cu Madi, dar pe biata fată o calcă un automobil, tocmai când, zărindu-şi prietenul, îl striga pe nume. Strigătul respectiv va rămâne să cutreiere prin paginile volumului şi varii personaje îl vor auzi în diferite ocazii ca pe un fel de moroi expresionist care n-a avut parte de un Munch să-l pună în ramă. Că tot ziceam de spaţiu, autoarea pare să vrea să se joace cu continuumul spaţio-temporal mai ceva ca Einstein sau - ca să venim mai aproape de casă - decât Mircea Eliade. Ieşind din apartamentul ei de pe Dacia pentru a merge la întâlnirea cu Vicenţiu, Ema se pomeneşte în plin secol al XVIII-lea, unde alcătuieşte un dublet al Bojorinei, bucureşteancă iubăreaţă, măritată cu zidarul Leţu, dar şi amantă a unui mărgelar. Ema intră ocazional în conflict cu Bojorina, apariţie de rău augur precum domnişoara Christina a lui Eliade.

Am pomenit deja de două ori numele lui Mircea Eliade şi n-a fost deloc la întâmplare. Proza fantastică pe care o scrie Doina Ruşti e în descendenţa unor nuvele eliadeşti. Descendenţa e de-a binelea epigonică. În Un sfert de oră apăsător, o elevă de liceu, Monica, se trezeşte blocată într-o capcană temporală din care nu reuşeşte să scape multă vreme şi e confuză mai ceva ca Gavrilescu din La ţigănci. Noroc că autoarea are inteligenţa să declare că situaţia seamănă cu cea din celebrul film Groundhog Day (sau, completez eu, cu cea din nenumărate alte filme de notorietate variabilă). De Eliade ne mai aminteşte şi insistenţa pe spaţiul bucureştean, ecranul pe care se proiectează peripeţiile fantastice ale personajelor. Interesant este că acest cadrul nu e bidimensional, ci are adâncimea istorică dată de poveşti precum cea a Emei-Bojorina de care am pomenit deja sau istorii ca cea a lui Iane Farmacistu, un personaj din Bucureştii de veac XVIII, contemporan cu chirurgul Agnetei Pleijel despre care am scris mai demult aici.

Se conturează imaginea unui volum de proză înzestrat cu prea puţină originalitate tematică, situat în siajul unui prozator respectabil (Eliade), dar datat şi cu limitele lui. Din fericire, impresia proastă e într-o anumită măsură contracarată de rafinamentul stilistic incontestabil al textului:

Pe sub copertina verde trecea o adiere de petunii şi-n dreapta se vedea strada Batişte, îmbrăcată în aramă. Ema se uită din nou spre Vicenţiu. De sub sprâncene îi cobora un strat de brumă, până în rădăcina genelor. Era un bărbat frumos, înfăşurat în umbra copertinei, şi privindu-l de sus îşi dădu seama că terasa clocotită de căldură şi de fâşâitul cozilor nevăzute, care se legănau insinuant deasupra lor, era acum singurul loc de pe pământ.
„Mă îndrăgostesc“, îşi spuse, iar pânza verde de deasupra terasei vibră discret. (Deznodământul unei zile de iulie)

Una peste alta, Cămaşa roşie... e cartea unui prozator matur şi care stăpâneşte tiranic sculele meseriei. Pe celălalt taler al balanţei stau însă lipsa de originalitate tematică şi epigonismul şi - din păcate - marfa care stă pe tasul acesta trage mai tare în jos.