☺☺☺ Svetlana Cârstean - Floarea de menghină

În 1974 a făcut senzaţie ştirea că un soldat japonez, Hiroo Onoda, a fost găsit ascuns în munţi, aşteptând ordine de la superiori fără să ştie că războiul s-a terminat. Dacă am fi foarte răutăcioşi, am putea spune că Svetlana Cârstean repetă întrucâtva, cu volumul de versuri Floarea de menghină (Cartea Românească, 2008) isprava bravului urmaş al samurailor. Cel puţin asta e senzaţia pe care ţi-o lasă o bună parte din textele plachetei, mai ales cele reunite în ciclul Cartea muncitorului sau Floarea de menghină, care par desprinse dintr-o antologie proletcultistă, ce-i drept, mult mai soft decât cele cu versuri de Nina Cassian sau Dan Deşliu:

Bună dimineaţa, muncitori!
Sirenele vă cheamă. Paşii voştri se aud grăbiţi prin umezeala rece a dimineţii. Răcoarea vă aduce aminte că sunteţi puternici, de aceea nici nu aveţi chef s-o înfruntaţi. Trupurile voastre molatice, îmbibate de căldura de neînlocuit a patului, a nevestei, trupurile voastre înaintează în voie. Cât aş fi vrut să vă spun că vă depuneţi ca picăturile de rouă pe flori! [...] Bună dimineaţa, muncitori!
Ţăranii v-au luat-o înainte. Ţăranul e demult în câmp pentru a pregăti arăturile de primăvară.

sau, de data asta, într-o cheie sentimentală şi mai apăsată dublată de un pic de (auto)ironie:

Bună dimineaţa, muncitori!
Vă spun încă o dată. Greutatea voastră din faţa strungului, a bancului de lucru, a maşinii de găurit, apasă pe umerii noştri lipsiţi de vlagă. Pe braţele noastre cu muşchi inexistenţi. Noi, burghezii care dormim până târziu, oblomovişti netrebnici!

E, fără îndoială, o opoziţie tare. Pe de o parte, spiritul personajului goncearovian (evocat şi în poezia Oblomov pe ape), pe de altă parte, proletarul căruia, ne zice într-un loc poeta, „aroma piliturii îmbibate de ulei îi ameţeşte simţurile“. Ca să nu mai vorbim de faptul că muncitorul „ştie mai bine decât el care pot fi dorinţele unei menghine“. Pe nesimţite, relaţia cu menghina (obiect desigur simbolic) devine una sadic-masochistă şi o face pe poetă să se întrebe retoric: cine ştie mai bine decât el care pot fi dorinţele unei menghine? Să recunoaştem, e şi în acelaşi timp nu e o mare distanţă de aici până la versurile lui Constant Tonegaru:

Pune-ţi doamnă ochelarii de maistru sudor
căci inima mea în fuziune ca un metal
turnat dintr-un turn peste popor
cu brio tresaltă şi dilată cu spor
pereţii salonului sentimental.

Cel de al doilea ciclu al cărţii, denumit Cartea părinţilor sau „Sunt cuminte, promit“ e mult mai interiorizat şi ar părea că e dedicat lumii copilăriei. E o exclusivitate înşelătoare, pentru că şi Cartea muncitorului... e plină de referiri la vârste mai fragede decât cea în care se situează poeta şi introdusese personaje precum Chiribuţă, Bârzoieş sau Roxana, colegi de şcoală sau profesori. Preocuparea autoarei se mută mai în adâncime şi o surprindem explorând straturi ontologice mai profunde:

Sunt femeie,
corpul meu pluteşte de atâta timp,
deasupra apelor întinse, alb ca o lumină de lună,
impudică şi tăcută.
Sunt o mamă nemiloasă,
care-şi îmbrăţişează copilul,
până la sufocare [...]

Cartea iubirii sau Akihito e marcată de un spirit ludic pe care îl puteam doar bănui în primele două părţi. Într-una din poezii (Akihito), ni se relatează pasiunea ciudată a unei fetiţe pentru un prinţ japonez (că tot începusem cu o relatare despre un personaj nipon!). În altă poezie, una densă şi cu versuri care ar fi mai lungi ca dodecasilabele dacă n-ar fi albe, apare un alt personaj fistichiu (Marele Cofetar), iar textul le este dedicat lui Gellu Naum şi unei anume Miruna. Nu dau citate, dar poezia merită citită sau, pentru cine n-are răbdare, ascultată pe CD-ul care însoţeşte cartea.Dacă prima jumătate a Florii de menghină ne ducea cu gândul la un anacronism pe de o parte real (poeziile apar la destui ani după ce regimul aşa-zisei supremaţii a proletariatului sucombase) şi pe de altă parte ironic, finalul (Cartea singurătăţii sau Do You Yahoo?) pare să dovedească ambiţia autoarei de a recupera terenul pierdut. Gata cu uniformele mânjite cu vaselină, unde-s muncitorii d'antan?, acum se scriu e-mailuri şi se dă Cezarului ce i se cuvine în materie de vorbe tari. Cu alte cuvinte, dacă bieţii muncitori îşi făceau norma la menghină, poeta îşi face norma la masturbări, orgasme şi împreunări, într-o frenezie pe alocuri obositoare şi (să fim drepţi) nu cine ştie ce originală:

Svetlana Cârstean
svetlanacarstean@yahoo.com
wrote:
Mi-e ruşine de Inboxul meu gol, ca şi cum
m-ar
prinde
cineva masturbându-mă.
Multă sexualitate, nu-i aşa, în pustietatea
asta?

Parcă speriată de direcţia în care o luase, Svetlana Cârstean revine, la sfârşitul cărţii, la un discurs mai ponderat şi face recurs - a câta oară? - la floarea de menghină, de parcă aceasta ar fi un leitmotiv wagnerian care, după ce a scotocit prin Nibelheim, cochetează cu Walhalla. Sigur că nu se face primăvară cu o singură floare, fie ea şi de menghină, dar acolo unde e secetă contează până şi cele mai timide manifestări ale vegetaţiei.