marți, 19 iulie 2011

☺☺☺ John Kennedy Toole - Biblia de neon

Romancierii, ca şi dirijorii, sunt de regulă plante cu înflorire târzie, spre deosebire de poeţi sau compozitori, care fac flori încă din prima tinereţe. Cu atât mai interesant cazul lui John Kennedy Toole, care a scris Biblia de neon (Polirom, 2006) la 16 ani. Nu mă apuc să spun aici povestea personajului (căci scriitorul, cu tulburările lui psihice, era el însuşi un personaj), cu sinuciderea prin asfixiere într-un garaj, la vârsta de 31 de ani, cu premiul Pulitzer decernat postum, cu manuscrisul romanului de faţă găsit de mama autorului şi publicat la multă vreme după aceea. Las toate aceste delicii ţaţelor de ambele sexe amatoare de cancanuri intelectuale, căci în calitatea noastră de cititori (asexuaţi) prea puţin ne interesează toate acestea.  

După ce am citit Conjuraţia imbecililor am avut naivitatea să aştept şi în Biblia de neon aceeaşi satiră abrazivă şi acelaşi jemanfişism faţă de personajul principal pe care îl găsisem în prima carte. Surpriză. David din Biblia de neon nu e Ignatius Reilly, iar povestea lui e cât se poate de diferită de cea a uriaşului din New Orleans. Mai toată Biblia... e un flashback de vreo 200 de pagini trăit de un puşti de 15 ani de undeva de prin sudul Statelor Unite, dintr-un orăşel care poate fi localizat cu aproximaţie în Mississippi, iar acţiunea se întinde de pe la mijlocul anilor 1930 până spre 1950. E o viaţă trăită în sărăcie, într-o familie ai cărei membri (mama, tata şi tanti Mae, sora mamei) n-au parte de multe bucurii. Tocmai din cauza asta copilul reţine pregnant puţinele momente bune (o petrecere la fabrica unde se angajase tanti Mae în timpul războiului sau absolvirea şcolii elementare). Mizerie multă, zbatere pe uscat, tatăl pleacă la război şi cade în luptele din Italia, iar după primirea veştii mama lui David îşi pierde minţile. Mătuşa Mae e o cântăreaţă ratată şi boemă, dar ataşată familiei şi, în destule situaţii, singurul înger păzitor al copilului, dar va dispărea şi ea în cele din urmă alături de un anume Clyde, în încercarea de a-şi câştiga existenţa dând spectacole.

După pierderea tatălui, lucrurile par să se îndrepte şi, în ciuda bolii mamei, David termină opt clase. E drept că nu poate spera să-şi continue studiile, dar găseşte o slujbă destul de bună la o drogherie, ba chiar are o scurtă idilă cu o fată în trecere prin localitate. În ciuda numelui său de rege triumfător, David pare urmărit de un ghinion implacabil, de o fatalitate sumbră şi, ori de câte ori lucrurile par să se îndrepte, se alege praful de tot. Nutrind speranţa că mătuşa Mae îi va ajuta să plece la Nashville, David renunţă la slujbă, dar nenorocirile se precipită, mama lui cade pe scări şi se răneşte mortal. Colac peste pupăză, mai vine şi predicatorul local (cel în vârful bisericii căruia se afla Biblia de neon care dă titlul cărţii) ca s-o interneze la un azil. David îl împușcă cu arma pe care o ţine în casă tot omul de bine din aşa-zisa Bible belt, zona din sudul Statelor Unite unde fundamentalismul evanghelic şi conservatorismul social sunt norma.

Aşa ajunge David în tren, fugind nici el nu ştie unde, cu un bilet cumpărat din toţi banii primiţi ca lichidare de la drogherie şi aşa are parte şi cititorul de rememorarea vieţii lui de până atunci. Biblia de neon e o carte care, cu tot personajul-copil din sud, nu are nimic din istorisirile lui Mark Twain şi care pare să amintească mai mult de întunecosul realism al lui Dreiser. Viaţa în oraş e de multe ori sufocantă, iar locuitorii, opaci şi intoleranți:

Dar eu ştiam cum judecă oamenii ăştia lucrurile. Aveau întotdeauna nişte timp în plus în viaţa lor ca să-şi facă griji şi pentru vieţile celorlalţi. [...] Dacă erai diferit de ceilalţi oameni din oraş, trebuia să pleci. De aceea semănau toţi atât de mult. Felul în care vorbeau, lucrurile pe care le făceau, ce le plăcea şi ce urau. Dacă cineva începea să urască ceva şi era persoana potrivită, toţi trebuia să se apuce să urască acelaşi lucru, altfel începeau să-i urască pe cei care nu urau lucrul respectiv. Obişnuiau să ne spună la şcoală să gândim pe cont propriu, dar nu puteai să faci asta în oraş.

Crima pe care o comite David e aşadar mai mult un factor precipitant sau, dacă vreţi, un revelator al unei dorinţe inconştiente de evadare dintr-un spaţiu neprimitor şi opresiv. Evadare care reprezintă (într-o situaţie totuşi destul de diferită) şi soluţia lui Ignatius Reilly din Conjuraţia imbecililor. Lăsând analiza psihologică şi comparaţiile pe seama celor înzestraţi pentru asta, să spunem că Biblia de neon e o carte scrisă cu o maturitate surprinzătoare, cu un talent învecinat cu geniul. Personajul-narator, David, e înfățișat credibil şi cu o prospeţime a trăirii greu de atins chiar şi de autori cu degetele mai bătătorite de scris. Vom găsi în roman figuri schiţate remarcabil, de la profesorii de la şcoală şi membrii familiei până la vestitul predicator Bobby Lee Taylor, care vizitează oraşul pentru o evanghelizare în masă. Nu în ultimul rând, J. K. Toole ştie să-şi captiveze cititorul, să creeze suspense şi empatie faţă de personaj şi ştie (ceea ce contează enorm) să povestească. Chiar dacă previzibilă câteodată, istoria lui David merită citită. Păcat că de multe ori traducerea lui Cristian Neagoe e neinspirată, ca să nu spun de-a dreptul inconsecventă sau nefirească, dar autorul n-are nicio vină că editura nu a putut mai mult.  

Niciun comentariu: