29 iulie 2011

Suferinţele lui Georg Friedrich Händel

Nu e vorba de suferinţele artistice ale compozitorului, deşi îşi au şi ele importanţa lor. Ideea postării mi-a dat-o lucrarea Neurological Disorders in Famous Artists (J. Bogousslavsky, F. Boller, editori), a cărei primă parte a apărut în 2005 la Karger, cunoscuta editura elveţiană specializată în literatură medicală. Volumul conţine un articol foarte interesant scris de H. Bäzner şi M. Hennerici, intitulat Georg Friedrich Händel's Strokes. Pentru cei care au chiulit de la orele de engleză sau, pur şi simplu, n-au învăţat niciodată limba asta, e bine de spus că „stroke“ înseamnă, în contextul nostru, „accident vascular cerebral“, eventual „apoplexie“ sau, popular, „dambla“ dacă e vorba de hemoragii cerebrale. Zic asta pentru că sunt puţine speranţe să afli din dicţionare cum se traduce termenul respectiv (marele dicţionar englez-român al Academiei Române nici măcar nu cuprinde acest sens al cuvântului „stroke“, iar diferitele ediţii ale dicţionarului medical englez-român sunt destul de echivoce). Întorcându-ne la celebrul compozitor baroc, deşi acesta a avut o viaţă lungă pentru vremea lui (s-a născut, ca şi Bach sau Domenico Scarlatti, în 1685 şi a murit în 1759), e de spus că n-a fost un om foarte sănătos. Autorii articolului pomenesc tulburări psihiatrice precum ciclotimia (cu ieşiri maniacale violente, citându-se o întâmplare în care compozitorul era mai s-o arunce pe fereastră pe cântăreaţa italiană Cuzzoni), la care se adaugă artrita şi - aspectul cel mai interesant pentru ei - multiple episoade de ischemie cerebrală.
 
Portretul realizat de Sir Thomas Hudson în 1749 ne înfăţişează un Händel corpolent şi greoi. Il caro Sassone, cum i se spunea, era un mâncău nepotolit, care consuma cantităţi imense de alimente, aşa că e de presupus că nu stătea deloc bine cu profilul lipidic şi va fi suferit şi de gută. La asta se adaugă o ereditate destul de încărcată (atât mama, cât şi una din bunicile lui muriseră, se pare, în urma unor boli cerebrovasculare). Efectele acestui stil de viaţă combinat cu genele moştenite din familie au fost o serie de accidente cerebrale tranzitorii. În 1737 şi-a pierdut pentru o vreme capacitatea de a-şi folosi braţul drept şi a trecut prin stări de confuzie mentală şi afazie. A urmat o cură de ape termale la Aix-la-Chapelle (azi Aachen), în urma căreia şi-a revenit. Simptomele au revenit pentru o vreme în 1742, iar tratamentul, comun în epocă, a constat din „lăsare de sânge“. Un episod major al suferinţei neurologice a lui Händel s-a petrecut în 1750, când şi-a pierdut vederea. Fără a intra în detaliile medicale ale articolului lui Bäzner şi Hennerici, trebuie spus că Händel a fost afectat, cu mare probabilitate, de o suferinţă a ramurii drepte a arterei carotide stângi (de tip stenoză sau îngustare a lumenului), care este posibil să fi condus la fenomene ischemice embolice ale emisferei stângi. Pe baza unor observaţii din epocă, care arată că iniţial numai ochiul stâng fusese afectat de orbire, autorii studiului presupun că embolia stângă ar putea fi dat naştere unor procese embolice la nivelul vaselor de sânge ale retinei stângi.

Aşa stând lucrurile, cititorului frustrat de bombardamentul cu termeni de specialitate şi de constatările seci ale medicilor i se poate înţelege dorinţa de a parcurge un text mai prietenos şi mai apropiat de latura artistică a muzicianului. Din fericire, posibilitatea unui asemenea refugiu există şi e oferită de Sternstunden der Menschheit (Clipele astrale ale omenirii), cartea lui Stefan Zweig apărută în 1927, celebră colecţie de fragmente biografice romanţate în stilul caracteristic prozatorului austriac. Povestirea Georg Friedrich Händels Auferstehung (Învierea lui Georg Friedrich Händel) relatează episodul scrierii oratoriului Messiah, care ar fi fost compus într-o stare extatică, după revenirea dintr-unul din accidentele cerebrale recurente, cândva în jurul anului 1741. Sigur că Zweig înfloreşte binişor evenimentele şi ne prezintă imaginea unui Händel lovit de o adevărată criză mistică. Pe de altă parte, autorul include şi evenimente atestate, cum ar fi cura de la Aix-la-Chapelle, pentru reuşita căreia Händel improvizează la orgă, în extaz, mulţumindu-i lui Dumnezeu. Din fericire, în rafturile bibliotecilor găsim cărţi pentru toate gusturile: lucrări ştiinţifice precum cea a medicilor germani, alături de (semi)ficţiune romanţioasă ca a lui Stefan Zweig.

Fact checking
Messiah este lucrarea muzicală cu cea mai mare vechime neîntreruptă a interpretării în biserică. Spre deosebire de oratoriile lui Bach, uitate, apoi redescoperite şi reintroduse în circuitul interpretativ de Mendelssohn Bartholdy la sfârşitul anilor 1820, Messiah a fost cântat neîntrerupt din 1741 până azi. 

13 comentarii:

k spunea...

ce-i drept te cam ia cu tremurici cand asculti Messiah aia. adica asa patesc eu.

Wilkins Micawber spunea...

@ k

Noroc ca nu e doar asta, altfel ar fi o lucrare de-a dreptul banala.

k spunea...

protestez: ma ia cu tremurici extrem de rar.

Wilkins Micawber spunea...

@ k

Oricum, tremuriciul e un indicator ceva mai obiectiv al valorii estetice decat mic-burghezul 'e frumos pentru ca-mi place'.

k spunea...

insa pana la magnifica si revolutionara renuntare la liber-arbitru si la subiectivism, de tipul "e frumos numai atunci cand partidul considera ca e frumos", mai am o cale lunga :(

Wilkins Micawber spunea...

@ k

Pana la urma, apartenenta la un partid poate cere drept sacrificiu renuntarea la o parte din suveranitatea estetica a subiectului.

k spunea...

d'accord.

anca giura spunea...

Mi-a plăcut delimitarea pe care o propuneţi: suferinţe artistice versus suferinţe trupeşti.

E fascinant de meditat la asta, câtă vreme psihiatrii sunt de acord că mentalul condiţionează adesea trupul( vezi bulimia, alcoolismul etc.) aşa după cum şi trupul poate condiţiona mentalul. Fericiţi cei care le pot ,,coordona'' separat!:) De regulă, în cazul... ,,cazurilor psihiatrice'', bolnavul amestecă ingredientele: nu ştie dacă-l doare realmente capul sau îl dor gândurile şi traumele stocate pe hardul creierului.

Wilkins Micawber spunea...

@ eva

Cercetarile din ultimele decenii au evidentiat baza biochimica/metabolica a multor tulburari psihice. Pentru pacienti, asta e o veste buna, caci s-au putut pune la punct medicamente care sa trateze boala plecand de la radacina raului, ca sa zic asa. Pentru multi literati insa, e un adevarat dezastru, caci se alege praful de tot felul de teorii marete despre geniu si nabadaile sale... metafizice.

anca giura spunea...

Da. :) Şi atunci n-o să ne mai dăm capul pe spate rostind emfatic:,,Ah, x e un geniu!'', oare care va fi expresia înlocuitoare!? :)

Wilkins Micawber spunea...

@eva

Asta sa ne fie paguba - oricum, "geniu" e un cuvant care trebuie folosit extrem de rar si cu infinita prudenta.

Raklette spunea...

o memorie buna aveti oricum . luna decembrie e a "poporului" cand e bine mancat . bine baut si vesel ( in exces )

mare sau mica diferenta intre überOMU nietzschean - messiah lui Bach si Messiah lui Händel .

Dar dac-lui Heidegger i se iarta deviatiile "politice" nu vad de ce nu s-ar opinia si despre muzica lui Händel !

PS : Doamna lectoritza cica citeste Strainul lui Camus ! Ce chestie ! Monica Lovinescu in comparatie cu omul angoasat si lipsit de motivatie care-si accepta "destinul" a fost o adevarata "ceghevarista" numai ca pe partea asta buna a taberei !

magda spunea...

printre cei diagnosticati cu tulburari psihice se pare ca sint destui, genii sau nu, care refuza tratamentele pe fond biochimic, sau il urmeaza sporadic, 'la nevoie', preferind riscurile nebunie, unei, sa zicem, depersonalizari linistite, fiindca se pare ca uneori aceasta e alternativa.
daca teoriile despre geniu au fost demolate, mai ramine cea despre liberul arbitru. dar urmeaza si ea. neuronii stau la pinda.

si un articol despre nebunie la popoarele mai putin avansate
http://www.nytimes.com/2010/01/10/magazine/10psyche-t.html?scp=1&sq=crazy%20like%20us&st=cse