sâmbătă, 23 iulie 2011

Wilhelm Busch - Album

Probabil că destul de puţini iubitori ai benzilor desenate de azi au auzit de Wilhelm Busch (1832-1908), dar graficianul german e unul din întemeietorii genului. E adevărat, povestioarele ilustrate ale lui Busch seamănă destul de puţin cu cele de azi şi - ar spune cunoscătorii - se deosebesc de ele mai ales prin absenţa bulelor care găzduiesc vorbirea personajelor. De fapt, singurul care vorbeşte e autorul, iar personajele se exprimă numai mediat, prin intermediul vocii auctoriale. Cartea din acest weekend (Album) e o compilaţie din creaţia lui Wilhelm Busch şi a apărut la Editura Tineretului în 1961. 

Albumul cuprinde zece istorioare morale ilustrate cu desene. Spre bucuria taxonomiştilor, ele sunt destul de uşor clasificabile tematic. Avem, mai întâi, poveştile cu happy end. În Mic-Pitic, unui cuplu de croitori i se naşte un băiat mic cât pruna“ care, din cauza staturii liliputane, e răpit cu uşurinţă de un corb şi are de pătimit destul până să fie recuperat de părinţi. Un pictor mic cu un carton mare înfăţişează peripeţiile unui artist care scapă nevătămat din tot felul de interacţiuni cu fenomenele naturale datorită unui carton mare de desen pe care îl ia cu el peste tot. În Scăldătoarea, fraţii Friţ şi Franţ fac baie într-o cadă şi se hârjonesc până reuşesc să răstoarne totul în jurul lor. Servitoarea Leana, sosită la timp pentru a contempla dezastrul, îi admonestează, dar esenţial e că totul se termină cu bine. Un copil neascultător este şi Rică, un băieţel răutăcios şi crud care, primind de la mama lui un covrig, chinuieşte bobocii de gâscă în loc să se bucure de darul primit. Va fi sancţionat de nişte păsări mai mature, care îl saltă în aer şi îl aruncă tocmai în coşul de la sobă. Rică scapă cu viaţă, însă e şifonat bine, iar covrigul i-l mănâncă, previzibil, gâştele. Alte momente sunt mai degrabă fabule ilustrate. O variaţiune pe tema „când doi se ceartă ar treilea câştigă“ e Lupta cocoşilor, unde două păsări făloase, dar cam proaste, se bat pe o oală de supă până când o varsă. De lichidul rămas în vas se bucură căţelul Azor, apărut la timp pentru a profita de ocazie.

Specialitatea casei par să o reprezinte însă poveştile sinistre, mai puţine la număr totuşi decât cele cu final fericit sau doar exemplar. În Petrică - sloi de gheaţă, un băiat neascultător iese la patinaj pe un ger cumplit, ignorând avertismentele celor din jur. În mod previzibil, îngheaţă tun şi e recuperat de părinţii îngrijoraţi, dar sub forma unui sloi care aminteşte prea puţin de copilul iniţial.


Adulţii pleacă în căutarea lui Petrică şi îl găsesc în noua lui stare de agregare. Fără să dea dovadă de cunoştinţe prea profunde de criogenie, ei „îl pun lipit de soba mare/ să se dezgheţe-n mădulare.“ E momentul în care loveşte dezastrul, căci copilul-sloi se topeşte, e drept, dar din el rămâne doar un terci:


Dintele găunos e povestea unui individ numit Halcă, al cărui dinte cariat îi provoacă chinuri pe care nu reuşeşte să le aline nici cu tutun, nici cu rachiu, nici cu apă rece, plasturi sau aburi. Calvarul provocat de durere îi deschide lui Halcă drumul nefast al violenţei conjugale: nevasta-şi bate, nătântoc/ când vrea să-i facă-n sobă foc. Mântuirea se află în cleştele dentistului, personaj care arată mai degrabă a turc, dar e are o pregătire psihologică remarcabilă:



La începutul anilor 1960 atmosfera ideologică părea să se mai fi degajat, dovadă însăşi apariţia acestei cărţi, în care morala poveştilor nu derivă din deontologia canonică a realismului socialist, ci mai degrabă din etica protestantă a Germaniei de Nord (Wilhelm Busch e din Hanovra). Dacă la asta adăugăm o bună doză de elemente sinistre de origine mai degrabă gotică avem imaginea unei cărţi pentru copii destul de neaşteptate pentru perioada respectivă. Copiii nu mai erau îndemnaţi la comportamente corecte dându-li-se drept exemplu atitudinea şi faptele unor pionieri sovietici, ci prin pilde ai căror eroi erau nişte burghezi din secolul precedent. Elemente terifiante găsim destule, e adevărat, şi în basmele fraţilor Grimm (reeditate cam în aceeaşi perioadă), dar la Wilhelm Busch elementul grafic sporeşte mult forţa povestirii şi puterea disuasivă a exemplului negativ.   

2 comentarii:

Alin spunea...

Să-i zici întemeietor al geneului(aș prefera mediu, sau formă de artă; gen al cui?) e mult spus, când Töpffer crea în prima jumătate a secolului XIX asemenea desene, după care a început repede să fie imitat în diferitele reviste umoristice ale Europei.

Micawber spunea...

@ Alin

Daca recititi cu atentie textul meu, veti vedea ca nu am scris ca W. Busch este 'intemeietorul' genului, ci doar unul dintre intemeietori. Nu stiu de ce va supara asa de mult termenul de 'gen' - tocmai pentru ca l-am folosit, nu e nevoie sa mai specific si al cui e genul. Nu de alta, dar genul e o categorie taxonomica supraordonata, de pilda, speciei. Sa nu se inteleaga ca as fi specialist in benzi desenate. Nici macar nu-mi plac, ca gen (!). Erau doar observatii de (relativ) bun-simt :)