miercuri, 27 iulie 2011

☺☺ Dan Lungu - În iad toate becurile sunt arse

După Sînt o babă comunistă şi Proză cu amănuntul, despre care am scris aici şi, respectiv, aici, recent-apărutul roman În iad toate becurile sînt arse (Polirom, 2011) este a treia carte a lui Dan Lungu care are parte de o postare pe acest blog. Aşa stând lucrurile, e firesc să ne întrebăm dacă producţia acestui autor, răsfăţat de o bună parte a criticilor şi cititorilor şi a cărui figură te hăituieşte în reclamele editurii, a urcat calitativ de la un volum la altul. Dacă ar fi să adaug la listă şi Raiul găinilor, roman pe care l-am citit, dar care n-a avut încă parte de un text aici, aş spune că În iad... e probabil cea mai slabă din producţia lui Lungu pe care am parcurs-o până acum.

Verdictul fiind dat, să nu se creadă că e nemotivat, deşi juraţii au fost cât se poate de subiectivi. În iad toate becurile sunt arse e un roman la urma urmei destul de cuminte, cu un personaj principal pe lângă care ceilalţi nu contează prea mult. Îl cheamă Victor, dar prietenii lui vechi îi spun Franzelă, e un om de vârstă incertă, între 30 şi 40 de ani, face pe şoferul de taxi fără vocaţie şi încearcă expediente mărunte pentru a-şi câştiga existenţa, ba ajunge chiar la un moment dat să fie un fel de detectiv particular rudimentar, angajat de o anume doamnă Măriuca să spioneze un soţ infidel. Victor e însurat cu Veronica, starea lui civilă e aşadar bine precizată, dar căsnicia nu merge, în general omului nu-i iese nimic şi pare să ducă o existenţă la limita suportabilă a sordidului, ca mulţi concetăţeni din epoca tranziţiei postdecembriste. Toate acestea alcătuiesc unul din cele două planuri distincte pe care se structurează romanul. Cealaltă dimensiune este reprezentată, simetric ca întindere şi alternând cu prima, de o colecţie de întâmplări prin care trec Franzelă şi gaşca lui de prieteni, colegi de liceu cu protagonistul. Sunt băieţi nepreaduşi la şcoală, dar mari iubitori de alcool şi gagici, dintr-un univers provincial alcătuit din provinciala Botoshima, care îşi umplu şi ei timpul cum pot, într-o Românie unde nu e mare lucru de făcut în aşteptarea evenimentelor din 1989.

Cartea lui Dan Lungu ar putea fi folosită pe post de ceas cu pendulă de către cei care au nevoie de asemenea obiecte, căci alternanţa planurilor de care aminteam mai sus se face cu precizia unui tic-tac. Autorul ne relatează evenimentele trăite de Victor-detectivul-taximetristul după 1989 - tic!, după care trece la peripeţiile lui Franzelă cu trupa înainte de 1989 - tac!, iar Victor - tic!, urmat de Franzelă - tac! şi tot aşa, până când cititorul începe să semene cu un privitor la un meci de tenis care şi plimbă ritmic privirile dintr-o parte în alta. Cele două lumi alternează capitol după capitol şi sunt radical diferite lingvistic şi tipografic. Prezentul mizerabilist ne este înfăţişat printr-un discurs grav pe alocuri, de coafeză care a citit mult în pauzele dintre cliente. Iată cum ne este înfăţişat începutul procesului de alienare pe care îl parcurge relaţia dintre Victor şi Veronica:
 
După câţiva ani de locuit împreună, într-o duminică dimineaţă se trezi şi, încă toropit de somn, privi în pat alături de el. Acolo zăcea, cu piciorul petrecut peste pătură, o făptură străină. Judecând după trăsături, aducea cu Veronica. Ar fi putut fi rude îndepărtate, dar nu, era femeia de care se îndrăgostise el. Carnea fiinţei de acolo nu avea nici o lumină, iar mirosul era cu totul altul, de măr putred. Abia atunci îşi dădu seama că trecuse ceva vreme de când el şi Veronica nu mai stătuseră aşa, faţă în faţă, să se uite unul la altul. Să se amuşine, să se sărute, să glumească şi să se joace.
 
Cu totul altfel stau lucrurile în capitolele unde ni se vorbeşte despre peripeţiile găştii de liceeni din Botoshima. Eroii sunt mulţi şi pitoreşti, conturaţi prin porecle (Paganel, Capalb, Văru, Bastârcă, Fasolă etc.) şi individualizaţi sumar, prin câte un episod amuzant în care sunt scoase în evidenţă performanţele bahice sau erotice ale personajului (dixtracţie şi gagicăreală“), cum ne explică Victor Franzelă. Nu-s băieţi răi, trec şi ei prin dificultăţile unei adolescenţe trăite într-un univers fără perspective şi sunt, cu toate lipsurile lor, prieteni de nădejde, la modul idilic şi cam neplauzibil. Lingvistic vorbind, episoadele sunt relatate într-o limbaj argotic la care, e limpede, autorul a meşterit îndelung, deşi nu i-a ieşit întotdeauna. Iată cum vorbesc amicii despre o fată poreclită Palmolive, gagica lui Văru, cucerire pentru care era îndelung invidiat de ceilalți:
 
Dar cine-i spunea pruna, cumetre, ia:, Vărule, şi te lipeşte de vreo gagioboambă, nu arde mangalul la rece că, fuţi, nu fuţi, vremea pulii trece, ai? Mai ţii minte?“, îi ţineam eu hangul. „Ziceam, băăăi, că de asta am gură. Da' ţăranul român nu ştie de glumă! El trece Prutul şi gata!“ „Acu' nu-ţi converză. Faci inundaţie la plombe numai când o filmezi, darămite să te lase să pui un pic şi degetul!“, îl zădăram eu ca pe câini, de plăcerea discuţiei. „Numai ce joc de buci periculos are zmeoaica, ai băgat de zeamă? Să-ţi dai palme cu pantoful, nu alta!“ „Taci, fratele meu de suferinţă! Măcar nu-mi mai adu aminte!“, îi făcea, jocul, ca să scuipe tot felul de năzbâtii. Ceea ce se şi întâmpla. „Să fii iradiat de la Cernobâl, şi de-o gimnastică cu Palmolive tot îţi vin osul, zău!“ „Dar de crăcane ce spui, Fasolă? Că ţi-o fi scârbă să pui laba pe ele...“, se trezea şi Paganel vorbind.
 
Tipărite cu litere înclinate, de ajungi să ameţeşti citindu-le, capitolele astea argotice alcătuiesc, simetric, jumătate din roman. Sunt texte pitoreşti, nu-i vorbă, iar autorul, om educat, va fi depus un efort considerabil pentru a le crea. Ca să nu pierdem totuşi contactul cu realitatea literară înconjurătoare, să amintim că în genul acesta de relatare rezultate mult mai bune obţine un prozator ca Anton Marin (de pildă în Eu, gândacul, carte despre care am scris aici). În materie de univers lumpen mizer şi violent, de lume aflată la limita infracţionalului, În iad toate becurile sunt arse aminteşte de romanele lui Radu Aldulescu, dar fără hybris-ul plebeu care îi pune în mişcare pe eroii acestuia. Probabil asta e şi una din marile bube ale romanului, lipsa de originalitate şi pregnanţă, cu toate strădaniile prozatorului. Lipseşte şi un personaj memorabil, e absentă adevărata miză estetică şi/sau existenţială. Ce a ieşit putem vedea citind cartea, deşi poate avem lucruri mai importante pe care am vrea să ne cheltuim banii. Dan Lungu n-a scris - de această dată - un roman de să-ţi baţi copiii cu basca udă, vorba lui Franzelă, care s-a transformat în Victor cel fără victorii. 

6 comentarii:

Dinu D. Nica spunea...

L-am citit și eu, imediat ce apăruse, titlul părându-mi-se, cumva, simpatic.
Aceleași concluzii, ca și cele ale Dvs.
Scrii, nu scrii, talentul scriito- ricesc pare că trece(sau, în termenii romanului, Fe, Ne-Fe, Ve-Pe-Te...)!
Dinu D. Nica

Anonim spunea...

saracul Dinu d. nica... crede ca daca minimalizeaza cartile autorilor adevarati o sa capete scriitura lui brusc valoare. ce trist.

Dinu D. Nica spunea...

@ Anonim:
Scuze, d-le Anonim, am văzut târziu postul dvs.(lasă că și la dvs. latența de răspuns a fost de câteva luni).
Dacă mai urmăriți acest blog respectat, și cu îngăduința proprietarului, desigur, v-aș ruga să efectuați niște minime precizări:
Unu- despre ce autori adevărați vorbiți, ca să știm despre ce discutăm(sau a fost doar o figură retorică?
Doi- scriitura mea, câtă, cum și pe unde o fi ea acum, chiar că nu importă, în cazul în speță.
Trei- dacă eu nu m-am sfiit să-mi folosesc numele real, nu vă sfiiți nici dvs. Poate ne surprindeți plăcut... Oricum, observați că eu v-am scris pseudo(ano)nimul, cu majusculă.
Și patru(nota mea)- Ați încheiat patetic, "ce trist?". Ba nu, vă contrazic. Ce amuzant!
Dinu D. Nica

Vali spunea...

Daca dumneavoastra atat ati inteles din cartea asta, ca e vorba despre un cetatean care ba e taximetrist , ba e detectiv particular, atunci se pare ca si la dumneavoastra toate becurile sunt arse. Oricum bestiala gluma cu Bula si cu cornetele, e geniala , n-am mai auzit-o…of

Wilkins Micawber spunea...

@ Vali

Multumesc pentru comentariul amabil. Nu ne putem indoi ca o sa ne luminati dvs. pe noi aia mai prostii, sa aflam si noi ce si cum cu personajele. Nu de alta, dar tot era vorba de becuri :)

Cristian Spiescu spunea...

Intr-adevar este un roman slab. In cazul meu, a fost chiar primul roman de Dan Lungu citit de catre mine.

Sunt si elemente interesante, dar probabil nu suficiente incat sa ma faca sa recomand cartea.

Intr-adevar intrii bine in mintea tristului personaj Victor. Insa este o discrepanta mare (si interesanta de altfel) intre: a) nivelul scazut de intelect si educatie a personajului (atat varianta tanara cat si cea matura/post-decembrista) si b) constructiile lingvistice elaborate, evident apanajul eruditiei autorului. Gasesc acest contrast interesant.

Cartea te prinde intr-o inclestare ciudata, in care devii curios de ce se mai intampla. Insa dezamageste la sfarsit din pricina lipsei unui sfarsit. Poate ca daca ar exista (un sfarsit, un deznodamant), ar mai sterge cu buretele din altele minusuri.

Am fost surprins sa vad ca exista o editia 2.