joi, 14 iulie 2011

☺☺☺ Marius Sala - 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create

Editura Humanitas a început publicarea unei colecţii de lexicografie popularizată numită Viaţa cuvintelor, al cărei prim volum, 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create a fost scris de Marius Sala, coordonatorul seriei, şi a apărut în 2010. E un gest în sine lăudabil. Rămâne de văzut în ce măsură cărţile respective răspund unei nevoi a publicului şi, desigur, dacă realizarea e adecvată scopului şi conţinutului propuse. Adecvarea asta nu e o vorbă goală, căci e cunoscută lipsa de har a multora din învăţaţii noştri atunci când vine vorba să scrie o lucrare cinstită de popularizare. Drept e că şi atunci când scriu cărţi de specialitate oamenii n-au prea multă aplecare spre pedagogie.

În urmă cu 30-40 de ani rolul lingvistului de serviciu, gata să ne explice ce e corect şi ce e greşit, başca să ne iniţieze în cinci minute în etimologia unui cuvânt era jucat de cunoscutul Al. Graur, controversat mai ales pentru rolul jucat la începutul anilor 1950, când s-a schimbat sistemul ortografic. Mai nou, în primii 10-15 ani de după 1990 acest rol a fost preluat de G. Pruteanu, care, fără a fi fost lingvist (era, in realitate, filolog, ceea ce nu e totuna) a reuşit să întruchipeze pentru multă lume autoritatea al cărei soclu rămăsese gol după moartea lui Graur. Academicianul Marius Sala e deţinătorul actual al pontificatului Graur-Pruteanu.

Cartea de faţă e o încercare de lexicologie diacronică pe gustul şi capacitatea de înţelegere a publicului larg. Autorul o ia - vorba de pe vremuri care îi plăcea aşa de mult lui Iacob Negruzzi - de la Adam Babadam şi ne explică ce e etimologia şi ce vrea dumneaei, după care ne vorbeşte despre aşa-zisul certificat de naştere al cuvintelor într-un capitol consacrat principiilor de stabilire a etimologiei, dintre care se detașează principiul fonologic, principiul semantic, principiul geografic sau cel funcţional. Capitolul e instructiv şi deloc inutil, dacă te gândeşti câţi lingvişti de bodegă avem, mai ales de când cu revitalizarea tracomanilor şi protocroniştilor de diverse orientări. Alte câteva capitole ceva mai teoretice tratează problema apariţiei cuvintelor (creaţii interne şi împrumuturi), structurării vocabularului şi, în cele din urmă, a căderii cuvintelor în desuetudine. E, în definitiv, concepţia biologizant-naivă de secol XIX propovăduită de neogramaticieni, conform căreia fenomenele lingvistice au o existenţă asemănătoare celei a unui organism viu.

Cea de a doua jumătate a cărţii e ceva mai aplicată (nu că în prima nu am fi avut parte de exemplificări) şi se trece la etimologii româneşti. Drept e că şi în acest demers autorul vrea să procedeze temeinic şi începe prin a da definiţia limbii române, nu de alta, dar să ştim despre ce vorbim. E vorba de celebra definiţie a lui Rosetti, zisă genealogică, de care nu scapă niciun student care urmează un curs de istorie a limbii române:

Limba romană este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de sus, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre. (Al. Rosetti, Istoria limbii române, ediţie definitivă, Ed. ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986)

E, desigur, o definiţie spectaculoasă, dar minată serios de deficienţe metodologice, cea mai gravă fiind aceea că amestecă sincronia cu diacronia. În plus, folosirea acestei definiţii de către Marius Sala conduce la rezultate cel puţin contraintuitive, dacă nu de-a dreptul ciudate. De pildă, cuvintele de origine traco-dacică sunt considerate împrumuturi timpurii (secţiunea Primele împrumuturi). Asta nu ar fi nimic, dar în alt loc ni se vorbeşte despre elementele din substratul traco-dacic, ceea ce ne-ar face să credem că respectivele cuvinte sunt autohtone, nicidecum împrumutate.

Dincolo de reproşurile de natură teoretică, 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create e o carte cu multe lucruri bune. Sunt interesante analizele unor dublete semantice precum vânăt şi venetic sau verde şi varză sau ale unor câmpuri semantice (termeni culinari, nume de animale, elemente de vocabular latin păstrate numai în română, nu şi în restul limbilor romanice şi invers etc.) Interesante şi secţiunile consacrate aşa-ziselor cuvinte călătoare, preluate de română din tot felul de limbi exotice, de regulă printr-un intermediar dintr-un idiom de o mai largă circulaţie. Ideea de a scrie despre asemenea fenomene o avusese şi Al. Graur în Dicţionar de cuvinte călătoare (1978). De remarcat şi efortul de accesibilizare pe care îl face autorul, deşi uneori, din dorinţa de a fi accesibil, devine pueril:

Cuvântul caltaboş are origine necunoscută: diversele soluţii etimologice care s-au propus sunt nesatisfăcătoare. Ceea ce nu înseamnă că nu putem mânca şi caltaboşii sau cartaboşii!

Probabil n-ai cum să-i mulţumeşti pe toţi, specialiştii avizaţi pe de o parte, pe de alta, oamenii de pe stradă curioşi să afle câte ceva din istoria cuvintelor româneşti. Rămâne desigur de văzut şi cât de reuşite sunt celelalte apariţii ale colecţiei.

Fact checking

Vine într-un loc vorba despre clicuri, nişte sunete mai puţin obişnuite, prezente într-un număr restrâns de limbi, asemănătoare cu plescăielile. Onoratul academician Sala ne explică despre clicuri că sunt sunete a căror pronunţare este însoţită de o inspiraţie, nu de o expiraţie, ca în cazul consoanelor obişnuite, asemănătoare cu plescăiturile din limbile europene (zgomotul sărutului este un fel de clic labial, iar pentru a îndemna caii se foloseşte un fel de clic bilabial).“ Greşit în mai multe privinţe, după cum se poate uşor afla până şi dintr-un manual elementar de fonetică. În primul rând, pronunţarea clicurilor nu se face cu o inspiraţie (mecanismul aerodinamic e diferit). În al doilea rând, nu există clicuri labiale, ci doar bilabiale, iar sărutul e clic bilabial (adică făcut cu ambele buze). Ia încercaţi să sărutaţi pe cineva cu o singură buză - n-o să vă prea iasă! 

Un comentariu:

Monique-Lovi-Nesco-Coican spunea...

atunci, conform dictionarului Pruteanu ( dictionar care ii poarta numele ) neologismele sunt niste cuvinte straine "adoptate" .
cumva ca si cand un roman se duce sa faca umpic de alpinism in Alpii francezi si adopteaza (?) un copil francez si-l face pe urma roman .
copil este pina la urma roman . numai ca el este francez . initial .
deci: a gandi, nu are mai nimic comun cu actul de a scrie ( ca gandesti , fireste! ) pentru ca "limba" sau poate limbajul trebuie sa reflecte( reflecteze? ) o realitate sociala . or, un grup de intelectuali nu pot "reflecta" o realitate sociala atat timp cat sunt intr-un numar restrans . deci, alcatuiesc o minoritate .
semantica ( aia generala ) ne spune silaba cu silaba ca un limbaj trebuie adaptat si nu "adoptat" unei realitati sociale !