miercuri, 20 iulie 2011

☺☺☺ Alexandru-Brăduţ Ulmanu - Cartea feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social

E foarte bine că a apărut şi la noi o carte despre Facebook înainte să dispară şi moda asta, ar putea spune destui văzând lucrarea lui Alexandru-Brăduţ Ulmanu, Cartea feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social, apărută la Humanitas în primăvara asta. Uşor de spus, dar mai greu de potrivit cu conţinutul, căci nu avem de a face cu o carte scrisă doar despre Facebook şi nici măcar despre reţelele de socializare în sens mai larg, ci despre ceea ce specialiştii (şi mai nou, publicul semiinstruit) numesc social media. Autorul îşi face treaba gospodăreşte şi ne oferă şi o clasificare: proiecte de colaborare gen Wiki, bloguri, comunităţi dedicate producţiei de conţinut (gen YouTube), lumi (jocuri) virtuale sau chiar societăţi virtuale de tip Second Life şi (am lăsat ce era mai important la sfârşit) reţele de socializare online (MySpace, Hi5, Facebook etc.). Tot la capitolul teorie figurează şi o serie de distincţii interesante, din care se detaşează cea dintre aplicaţiile de internet destinate simplului consum de informaţii create de alţii (aşa-zisul Web 1.0) şi aplicaţiile care îi permit utilizatorului să devină el însuşi creator (Web 2.0 sau user-generated content, în jargonul specialiştilor). Să ne mândrim până una, alta, că blogul de faţă generează conţinut, căci că se străduieşte să nu copieze ce spun alţii.

E drept, partea leului o ia Facebook. Pe drept cuvânt. Dintre posibilele motive se detaşează dezvoltarea explozivă a reţelei (chiar şi în relativ înapoiata Românie erau acum patru luni cam 3 milioane şi ceva de membri). Mai e, desigur, povestea celui care a născocit drăcovenia, Mark Zuckerberg, cel mai tânăr şi iute făcător de miliarde al planetei. A mai venit şi filmul lui David Fincher The Social Network, care a recoltat trei Oscaruri, deşi mulţi îl vedeau săvârşind fapte încă mai glorioase. A. -B. Ulmanu ne relatează şi episoade (pseudo)biografice avându-l ca erou pe Zuckerberg şi spune câte ceva şi despre film, pe care îl găseşte fain. Ciudat termen. Autorul îl foloseşte şi în alte locuri, de zici că vorbeşte cine ştie ce grai ardelenesc sau bănăţean şi n-a trăit cea mai mare parte a vieţii la Bucureşti, unde s-a născut. Mie, care-s orice, numai cinefil nu, filmul mi s-a părut slăbuţ. Mizez însă pe faptul că nu se ia nimeni după aprecierile mele.

Din fericire, Cartea feţelor ţinteşte mai departe de isprăvile tânărului programator şcolit la Harvard. Autorul (care a predat în învățământul superior şi a făcut sumedenie de cursuri în Statele Unite) a citit, nu glumă, din domenii foarte diverse, de la sociologie până la teoria informaţiei şi de la teoria comunicării până la neurobiologie, în încercarea de a oferi explicaţii pentru succesul pe care îl au social media. În calitatea mea de ageamiu, trebuie să recunosc că mi s-au părut interesante teorii precum cea a surplusului cognitiv (care ar alimenta cu conţinut aceste forme de comunicare) sau teorii ale relaţiilor sociale exprimate prin concepte ca numărul lui Dunbar sau dimensiunile maxime ale unui grup social. Probabil specialiştii vor fi mai puţin entuziasmaţi, dar să nu uităm că e o carte de pentru un public mai larg, aşa că paginile respective s-ar putea să nu fie pentru ei. Pe de altă parte, A. -B. Ulmanu pare să fi neglijat complet în demersul lui interdisciplinar zone precum sociolingvistica sau psiholingvistica. Dacă ar fi avut curiozitatea să răsfoiască măcar unele scrieri ale lui David Crystal (de ce nu, Txtng: The Gr8 Deb8) i s-ar fi relevat poate şi dimensiuni ale social media pe care nu le-a luat în seamă, cum ar fi aparentul şi paradoxalul refuz al simplităţii în anumite situaţii, precum şi caracterul lor uneori ludic.

O bună parte a cărţii e consacrată reverberaţiilor social media în chiar spaţiul social-politic concret. Informaţiile merg până în aprilie 2011 (felicitări autorului, care şi-a adus la zi lucrarea până în ultimul moment) şi nu avem cum să evităm povestea revoluţiilor din ţările arabe, unde Facebook a jucat un rol foarte important de agregator social al protestatarilor. La fel de adevărat e şi că de social media au profitat (şi profită) în bună măsură şi autorităţile care încearcă că reprime protestele. Mai sunt şi aspectele economice şi comerciale ale noilor media, care pun în mâna consumatorului un instrument extrem de puternic de exprimare a opiniilor despre produsele pe care vânzători mai mari sau mai mici se străduiesc să i le bage pe gât. Se schimbă aşadar şi consumatorul, dar şi companiile care produc marfa, care încearcă şi ele (cu mai mult sau mai puţin succes) să ţină pasul cu lumea. O secţiune foarte interesantă (şi oarecum neaşteptată) discută despre prietenie şi accepţiunile acestui termen, de la cele tradiţionale până la mai noile sensuri date de spaţiul online. Prima discuţie serioasă despre prietenie am avut-o în clasa a cincea, când diriginta noastră, doamna M.D., a consacrat subiectului câteva ore de dirigenţie pe care mi le amintesc şi acum. Consideraţiile lui A. -B. Ulmanu n-au făcut decât să redeştepte unele din aceste amintiri.

Unde se situează România în toată harababura asta? Cartea feţelor relatează un mare număr de poveşti ale unor utilizatori români de social media, de la cuplurile formate pe Facebook până la jurnalişti şi promotori de campanii care îşi recoltează public pe platforma respectivă. Autorul pune întrebări unor guru ai comunicaţiilor, promoteri, organizatori de evenimente, în fine, crème de la crème în domeniu, care îşi povestesc experienţele personale şi îşi dau cu părerea. Nu dau nume, să nu se ulcereze orgoliile, dar multe din aceste răspunsuri sunt de o platitudine evidentă. Sunt schiţate şi unele extensii în politicul autohton. A. -B. Ulmanu se declară mirat de puţina importanţă pe care politicienii autohtoni o acordă social media în intervalul dintre campaniile electorale. Nu-i nimic uimitor aici: politicienii, mai ales cei de la putere, dispun (încă) de destule mijloace concrete de influenţare a alegătorilor care nu au acces la internet, iar cei care au sunt de multe ori neinteresaţi de politică, prea naivi sau incapabili să se desprindă de modelele mentale de acum 10-15 ani. În ordinea asta de idei, mi s-a părut nefondată importanţa pe care o acordă autorul mediilor electronice în cazul victoriei lui T. Băsescu la alegerile din 2009. Cred că adevărul e mult mai prozaic: diferenţa infimă de voturi au dat-o mita electorală a regimului portocaliu şi mişmaşurile, mai ales la secţiile de votare din afara ţării. Altfel, motivul pentru care la noi Facebook nu reuşeşte azi să coaguleze proteste consistente împotriva regimului Băsescu e o discuţie întreagă (şi nu mai puţin interesantă).

Principalul plus al Cărţii feţelor e prezenţa exemplelor, a cazurilor concrete, cu oameni cu nume, prenume şi identitate asumate. Autorul îşi începe fiecare capitol de la un caz real. E un truc pe care îl va fi exersat îndelung în şcolile de comunicare americane, unde procedeul respectiv e lege. N-are importanţă de unde îl ştie autorul, contează că îl foloseşte cu succes, iar relatarea capătă nerv şi îl captivează pe cititor. Ca să reiau tema paragrafului precedent, eroii multora din aceste peripeţii pe Facebook sunt fie români, fie măcar persoane de origine română, ca Felicia Mărgineanu, suedeza care a iniţiat toamna trecută pe Facebook o mare manifestaţie antirasistă la Stockholm. Nu sunt neapărat toate poveşti de succes (deşi cele mai multe asta se vor), dar sunt diverse şi servesc captivării cititorului, care va fi, în mod natural, mai interesant să citească ce-a păţit pe Facebook vecinul Gheorghe decât ce i s-a întâmplat americanului Cutărică. Tot în întâmpinarea utilizatorului cititorului vine şi o listă a cărţilor care ar merita parcurse pentru fiecare capitol al cărţii, strategie de altfel comună în lucrările de popularizare din Occident şi care le sporeşte atractivitatea. A. -B. Ulmanu vinde o marfă căutată şi mai ştie şi cum s-o vândă, ceea ce merită apreciat.

Fact checking
În prefaţă, Iulian Comănescu (unul din acei guru de care pomeneam) vorbeşte despre emoticoni, semnele acelea folosite în social media pentru a reda emoţiile. Oare acesta să fie pluralul? DEX tace, pudic (oricum, termenul dischetă a apărut în DEX abia când dispozitivul a încetat să mai fie folosit). Pentru emoticoane“, Google dă 733.000 rezultate, pentru „emoticonuri“, 76.400, iar pentru „emoticoni“, abia 13.400. Primele două forme de plural indică substantive neutre, cea de a treia, relativ puţin atestată, un substantiv masculin. Să nu uităm că atunci când are de optat între un masculin şi un neutru pentru un neologism recent, româna alege de cele mai multe ori neutrul.

3 comentarii:

eva spunea...

Până la apariţia unor eseuri mai din rărunchi despre acest subiect global( ,,feisbucul''), pe care eu îl ignor cu bună ştiinţă, este bine şi atât. Cred că voi arunca şi eu o privire, deşi poate romgleza pe care intuiesc că o conţine volumul mă cam inhibă. Romgleză pe bloguri, romgleză în media, romgleză în cărţi, romgleză la magazin...plictis.

Micawber spunea...

@ eva

Pana la aparitia unor eseuri mai 'din rarunchi' s-ar putea ca fenomenul sa fie inlocuit de altceva :)

Desigur, va respect atitudinea de respingere a unui fenomen sau a altuia, desi unii elefanti din incapere sunt greu de trecut cu vederea.

In fine, gresiti banuindu-l pe A-B Ulmanu de abuz de romgleza, mai ales ca nu i-ati citit cartea. Dimpotriva, omul ofera ori de cate ori are ocazia echivalente romanesti bine alese ale multor din cuvintele si expresiile englezesti recente (si greu traductibile). Calcatul in strachini cu 'emoticonii' e al prefatatorului.

eva spunea...

atunci, mea culpa, am intuit greşit... şi, ooo, da, mă deprimă emoticonii...