☺☺☺ Ruxandra Ivăncescu - Marañon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi

Romanul Ruxandrei Ivăncescu, Marañon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi (Cartea Românească, 2008) e o adevărată ciudăţenie. Paradoxal, această caracterizare nu se datorează vreunei tehnici autoscopice narcisiste şi sterile, unor teribilisme criante sau cine ştie cărei colecţii de scabrozităţi pe care ai putea-o alcătui citind cartea, aşa cum se întâmplă la marea majoritate a prozatorilor contemporani promovaţi cu zel de editurile de la noi. Nici vorbă. E o scriere care frapează tocmai prin cuminţenia ei structurală şi stilistică şi prin dimensiuni, căci trece de 750 de pagini. Cine s-ar înhăma (vine imediat întrebarea) la cititul unei cărţoi aşa de gros ştiind că n-o să găsească în el nici experimente, nici porcării, nici notaţii nesfârşite despre ombilicul autoarei? Probabil nu multă lume, dar să vedem despre ce e vorba.

Înainte de a scrie un roman, Ruxandra Ivăncescu şi-a propus, după toate probabilităţile, să scrie o poveste. Marañon..., o spune însuşi titlul, e istoria (în sens de naraţiune, nu de disciplină umanistă) a descoperirii Lumii Noi, una spusă de un personaj care ar fi luat parte la primele episoade ale marii aventuri. Este francezul Louis Dunois, născut la Dieppe în 1470. Fascinat de copil de relatările despre călătorii, Louis se împrieteneşte cu marinarul Pierre Leroux, de la care află tot felul de poveşti marinăreşti care îl fascinează, printre care şi cea a marii călătorii în care fusese Pierre, un voiaj într-o ţară necunoscută, despre care ar fi fost imposibil să spui dacă era „Cathay, Cipangu sau ţara Marelui Han despre care povestea Marco Polo [... sau] ţara Aurului şi a Mirodeniilor“. Din păcate Pierre moare înainte de a apuca să se întoarcă în fascinantul ţinut, dar spiritul de aventură al lui Louis a fost stârnit. De aici începe şirul aventurilor francezului, care împleteşte fapte atestate istoric ale unor persoane la fel de reale cu tot felul de întâmplări miraculoase, pentru care trebuie să dăm vina pe autoare.

Pentru a porni în lumea despre care îi povestise marinarul, Louis pleacă în Spania, la Palos, unde trăia familia Pinzón, cunoscut neam de navigatori. Martin şi Vicente Pinzón fuseseră alături de Pierre în ţara aceea miraculoasă (numită şi Bresil, după lemnul roşu care s-ar fi găsit acolo), dar Martin murise nu mult după întoarcere. Se pun bazele unei noi expediţii sub conducerea unui anume... Cristóbal Colón, un genovez foarte ambiţios, care se dovedeşte un caracter infect, dar se bucură de protecţia majestăţilor lor catolice, regina Isabela de Castilia şi regele Ferdinand de Aragon. E partea de reconstituire istorică, îndeobşte cunoscută publicului, cu cele trei caravele ale lui Columb, Niña, Pinta şi Santa Maria, cu setea îndurată de navigatori şi cu răgazul de trei zile pe care amiralul li-l cere oamenilor săi, pentru ca la capătul acestui interval să apară la orizont pământul Antilelor. 

Autoarea nu şi-a propus, din fericire, să scrie povestea romanţată a descoperirii Americii şi dacă ea introduce în roman întâmplări şi personaje atestate istoric aceasta se întâmplă în scopul ranforsării structurii poveştii. După prima lor călătorie, drumurile urmate de Colón şi Vincente Pinzón  se despart (Martin moare încă după primul voiaj, nu înainte de a povesti lucruri senzaţionale despre un tărâm fabulos). Reprezentantul oficial al regilor Spaniei e ferm convins că a descoperit un nou drum spre Indii şi va muri cu convingerea asta, în vreme ce Pinzón crede că a un continent nou şi diferit de toate celelalte. Colón se comportă dictatorial şi obtuz, în vreme ce Pinzón visează la adâncirea descoperirii şi la explorarea unor noi spaţii. Între cei doi se declanşează un conflict care e câştigat în roman de cel de al doilea, invers decât a consemnat istoria în cele din urmă, care a reţinut mai ales meritele lui Columb.

Indiferent de războiul pe care îl poartă cu rivalul său, Vincente Pinzón îşi urmăreşte visul şi pleacă într-o nouă călătorie, prilej de aventuri stufoase, baba-oarba prin jungla unui imens fluviu descoperit atunci (Amazon sau Marañon), întâlniri de gradul III cu figuri enigmatice de bătrâni îmbrăcaţi în alb care par să deţină secretul unei lumi misterioase. Prozatoarea nu are complexe şi născoceşte tot felul de peripeţii luate parcă din Copiii căpitanului Grant şi care vor fi mai puţin apreciate de cititorul care caută mai ales originalitatea tematică şi noutatea stilului. Planul cu adevărat important e însă cel simbolic, ilustrat de ideea de căutare şi, mai presus de aceasta, de nevoia de a relata. Louis, personajul-narator, pare să creadă cu tărie în vocaţia mântuirii prin povestire, într-o soteriologie a naraţiunii în care nu curge sângele victimei sacrificate, ci cerneala celui care scrie. Iată ce îi spune Martin Pinzón francezului:

Tu trebuie să fii acolo, să povesteşti tot ce a trăit şi descoperit Vicente. Trebuie să povesteşti tot ce am trăit şi am descoperit noi. Povestea este calea... Calea noastră şi calea spre noi... ţie ţi-a fost dat să povesteşti totul şi povestea ta ne va salva. De-asta ai fost trimis la noi. Aşa mi s-a arătat.

şi, în alt loc, pentru a ilustra cea de a doua direcţie majoră, cea euristică:

- Ce poate fi mai important decât aurul? întrebă Hojeda zâmbind.

- Mai important decât aurul e să găseşti o lume nouă! zise de la Cosa dintr-o suflare. 

Găsim aşadar în Marañon... o adevărată artă poetică şi, din fericire, mai mult decât un simplu roman de aventuri. Ajuns la capătul cărţii, chiar şi cititorul care strâmbă uşor din nas va trebui să-i recunoască Ruxandrei Ivăncescu calitatea (destul de rară în proza noastră de azi) de a povesti coerent şi cu o tehnică bine stăpânită, pe sute şi sute de pagini. O ciudăţenie, după cum spuneam la începutul postării. Dintre autorii din zilele noastre numai la Marin Anton (mai ales cel din Corăbii de fum, corăbii de lumină) am mai întâlnit suflul acesta epic. Dar probabil că e nevoie şi de asemenea cărţi, nu de alta, dar uneori avem tendinţa să uităm că, dacă un bucătar trebuie să ştie să facă un sufleu bun, un prozator trebuie să ştie (şi) să povestească.