☺☺☺☺ Bulat Okudjava – Călătoria diletanţilor

Dacă are cineva chef de un roman rusesc ca la mama lui, cu personaje care trăiesc intens şi totodată interiorizat, cu deplasări ample în spaţiu şi timp, cu evocare istorică fără a fi roman istoric adevărat, ei bine, atunci să caute Călătoria diletanţilor de Bulat Okudjava (Editura Univers, 1985), căci le are pe toate acestea şi încă destule altele. Subintitulată Din amintirile locotenentului de rezervă Amiran Amilahvari, cartea are în centrul ei figura insolită a prinţului Serghei Miatlev, personaj sensibil şi neintegrabil social, înzestrat însă cu o mare putere de a iubi, care are parte de un destin ingrat în Rusia opresivă a lui Nicolae I.

Desigur, nu de prinţi cu suflet sensibil duce lipsă literatura rusă, cel puţin de la Idiotul lui Dostoievski încoace. Miza personajului lui Okudjava e, poate, mai puţin abisală decât a prinţului Mâşkin, dar e cel puţin la fel de importantă. Miatlev e un individ care aspiră la o combinaţie ciudată de dragoste şi libertate. Momentul istoric e cât se poate de nefavorabil. Acţiunea cărţii se întinde pe vreo trei decenii (1825-1855), suprapunându-se cu domnia lui Nicolae I, ţar autoritar şi intim convins că prin el, unsul lui Dumnezeu, acţionează însuşi poporul. Aluziile mai mult sau mai puţin transparente la mecanismele şi instrumentele umane ale represiunii sunt prezente peste tot, de la evocarea înăbuşirii mişcării protestatare a decembriștilor până la menţionarea unor cazuri mărunte de protestatari (funcţionarul Kolesnikov, care cedează uşor intimidărilor, prinţul Priinkov, amicul lui Miatlev, care alege soluţia retragerii din societate). Nu lipsită de importanţă e represiunea îndreptată împotriva popoarelor caucaziene, care atunci (ca şi acum, să nu uităm) luptă împotriva expansionismului marii puteri.

O lectură superficială ne-ar putea face să credem că Miatlev e un om fără noroc în amor deşi, paradoxal, femeile îl plac, simţindu-se atrase de acest bărbat care a fost dat afară din armată pentru rele purtări, nu mai e nici foarte tânăr (acţiunea începe când prinţul are vreo 35 de ani) şi nici arătos din cale-afară nu e. Rând pe rând, Miatlev e îndrăgostit de Alexandrina, o tânără pe care încearcă s-o abată, dostoievskian, de pe calea pierzaniei, de baroana Anette Frederiks, mai apoi are o relaţie complicată cu contesa Rumianţeva. Toate aceste iubiri ratate nu sunt decât preludiul dragostei mari şi adevărate, însă interzise, aceea pentru Lavinia, fiica doamnei Bravura, poloneză de neam, văduva unui general. Cea care face primul pas este chiar Lavinia, căreia îi pică cu tronc Miatlev încă de pe când era fetiţă şi când îl vizita, deghizată în băiat, recomandându-se „domnul van Schoenhoven”.

Lavinia este însă măritată de mama ei cu un anume domn Ladimirovski, individ mediocru, deşi nu lipsit de o anume putere de compasiune. Va evada din acest mariaj împreună cu Miatlev, iar cei doi vor fugi traversând Rusia de la Sankt Petersburg („oraşul de granit şi de gheaţă”) până în Caucaz, la Tiflis, unde se vor bucura de găzduirea Mariei, sora locotenentului Amilahvari, cel mai bun prieten al prinţului. Fuga aceasta, goana prin întinderile imense ale Rusiei în încercarea de a scăpa de urmăritori, extensii ale unui sistem social rigid şi sufocant, amintesc întrucâtva de zbaterea locotenentului suedez Sixten Sparre şi a iubitei lui, acrobata Elvira Madigan din filmul, bazat pe un episod real, al lui Bo Widerberg.

Nici cei doi fugari, nici cei care încearcă să-i ajute nu cred în reuşita evadării. Miatlev şi Lavinia sunt prinşi, ea e restituită soţului legitim, iar el, deposedat de titlul princiar, degradat la rangul de simplu soldat şi trimis într-o garnizoană din aceeaşi eternă regiune a Caucazului unde se dădeau lupte cu muntenii separatişti. Diletanţii din titlu pot fi chiar cei doi îndrăgostiţi, căci au ingenuitatea celui care se dedică iraţional unei cauze pentru care nu are datele sufleteşti necesare, ci doar pasiunea. Lavinia iubeşte libertatea (şi o declară retoric-obsesiv pe tot spaţiul cărţii), Miatlev e mai enigmatic, mai puţin direct, dar cu atât mai interesant în pesimismul lui. Suflete slave, ce să mai lungim vorba!

După punctul culminant al marii călătorii, dramatismul romanului se mai potoleşte, deşi Lavinia mai evadează o dată de lângă Ladimirovski pentru a-l îngriji pe Miatlev, rănit în luptele cu rebelii şi va fi alături de el când, graţiat de urmaşul lui Nicolae I, prinţul moare la moşia lui, unde avea domiciliu obligatoriu. Cititorul, care pe parcursul unui roman de aproape 600 de pagini a suferit alături de eroi, îşi găseşte într-un târziu uşurarea cathartică şi putem să-l felicităm că a dus până la capăt o poveste nu tocmai uşoară. Relatarea se face dintr-o multitudine de perspective. Avem în primul rând vocea lui Amiran Amilahvari, cel care adună laolaltă toate relatările, apoi mai sunt pagini din memoriile lui Miatlev, scrisori trimise de acesta, de Lavinia, de nefericitul Ladimirovski şi de destui alţii, încheind cu un ispravnic de ţară care instanţiază perfect, în relatarea lui, obtuzitatea societăţii. Stilistic vorbind, Călătoria diletanţilor are de toate pentru toţi, de la descrieri poetice ale peisajelor georgiene (autorul e jumătate georgian, jumătate armean) la nesfârşite dezbateri à la russe, de la un patetism bine jucat, la ironia amară. Nu e un roman istoric propriu-zis, căci evenimentele atestate (revolta decembriştilor sau Războiul Crimeii) nu sunt decât fundalul pe care îşi trăiesc viaţa eroii. Atent la detaliu (Okudjava introduce nişte aşa-numite capitole intercalate în care prezintă episoade din viaţa ţarului), autorul nu-şi propune să sacrifice din libertatea scriitorului în favoarea adevărului istoric îngust.

Apărută in ultimii ani de existenţă a URSS, Călătoria diletanţilor nu e marcată de concesii făcute ideologiei oficiale. O aşa-zisă critică a regimului ţarist e numai una din pistele posibile, dar nu e deloc exclus să avem de fapt de a face cu o deplasare metonimică spre demascarea totalitarismului sovietic. La peste 25 de la apariţia în limba română cartea ar merita reeditată, dacă una din editurile noastre, care scot de altfel tot felul de porcărioare, ar avea interesul şi mijloacele s-o facă. Traducerea lui Nicolae Iliescu e fără reproş.