vineri, 19 august 2011

Fiecare cu legea lui


Wagner termină Parsifal în 1882 (moare un an mai târziu la Veneţia) şi tot în acelaşi an opera se montează la Festivalul de la Bayreuth. Statutul acestei ultime creaţii wagneriene e marcat de la bun început de o anume mistică a interpretării. Subintitulat Bühnenweihfestspiel (adică, cu aproximaţie, „festival scenic sacru”), Parsifal era destinat în exclusivitate, conform cu însăşi voinţa compozitorului, reprezentării pe scena celebrului festival. Convenţia de la Berna, semnată până în 1887 de mai multe ţări din Europa, garanta drepturile de autor timp de 30 de ani de la moartea autorului. Să nu se înţeleagă de aici că dorinţa lui Wagner a fost respectată, ba chiar dimpotrivă, ea a fost nesocotită încă de la început, căci încă din primii ani de după 1883 au loc reprezentaţii particulare la München pentru Ludwig al II-lea, excentricul wagnerian. Până la sfârşitul secolului au mai existat montări - nu neapărat ilicite, căci nu toate ţările ratificaseră Convenţia de la Berna - dar contrare voinţei compozitorului. Cel mai mare scandal l-a produs însă montarea lui Parsifal la New York, la Metropolitan, în 1903, pentru că de data asta vizibilitatea evenimentului a fost maximă.

Cosima, văduva lui Wagner, preluase la moartea acestuia rolul de Cerber al moştenirii muzicale (dar şi financiare!) a compozitorului şi se transformase, ca în Tetralogie, într-un fel de balaur care veghea asupra comorii. Insistând pe ideea că Parsifal fusese scris pentru a fi reprezentat numai pe scena de la Bayreuth, acela fiind singurul loc din lume cu adevărat adecvat pentru acest scop, Cosima ar fi vrut ca efectele legislaţiei de protecţie a drepturilor de autor pentru Parsifal să fie prelungite cu 20 de ani, adică până în 1933. Eforturile energicei văduve au început încă din 1901, într-un moment când Reichstagul lua în calcul o extindere a copyright-ului. Au existat chiar şi iniţiative legislative speciale (aşa-numita „Lex Parsifal”) menite să apere drepturile de autor pentru Parsifal, dar ele nu au avut succes. În 1913, apropiindu-se sorocul, Cosima a făcut o ultimă încercare de a­-şi asigura drepturile exclusive măcar pentru această operă, dar proiectul aşa-zisei „Lex Cosima” a fost respins în Reichstag ca urmare a votului deputaţilor social-democraţi şi liberali. Se pare că acesta a fost unul din motivele profundei antipatii pe care au avut-o Cosima, dar şi alţi membri ai familiei Wagner, pentru reprezentanţii partidelor politice democrate tradiţionale, pentru ca ulterior să aibă loc convergenţa de valori cu naţional-socialiştii. Începând cu 1914, misterul scenic sacru se reprezintă „la liber” în toate teatrele muzicale ale lumii. În semn de protest pentru ceea ce numea „raptul lui Parsifal”,  familia Wagner nu a mai ţinut festivalul din 1913, deşi era an jubiliar. Siegfried, fiul compozitorului, nu pierdea nicio ocazie să declare în interviuri: Sărbătorim prin muncă. Informaţii interesante despre evenimente găsim în A Companion to Wagner’s Parsifal (editori William Kinderman şi Katherine R. Syer, Camden House, 2010) sau în cartea lui Barry Millington, The New Grove Guide to Wagner and His Operas (Oxford University Press, 2006), despre care am scris aici. Cei care nu citesc în englezeşte pot încerca Winifred Wagner sau Hitler şi Festivalul de la Bayreuth de Brigitte Hamann (Editura Vivaldi, 2003), despre care am pus o postare aici.
*
În Germania de la începutul secolului XX, ceea ce este pe plan artistic familia Wagner este neamul Krupp pe plan industrial şi militar. Cam în aceeaşi perioadă în care Cosima Wagner lupta pentru Parsifal, Kruppii se confruntau cu o problemă dinastică. Bertha Krupp, moştenitoarea imperiului (şi cea care avea să dea numele „Dicke Bertha” marelui tun) trebuia măritată. În problemă s-a implicat cel care conducea Al Doilea Reich, kaiserul Wilhelm al II-lea, care a manevrat astfel încât fericitul mire să fie un diplomat de carieră, Gustav von Bohlen und Halbach. Mai rămânea problema numelui „Krupp”, care, mai mult decât un simplu nume de familie, era un trademark şi trebuia transmis. Kaiserul a tăiat nodul gordian, emiţând un decret care îi permitea lui Gustav să ia numele de Krupp von Bohlen und Halbach, iar în plus perechea avea dreptul să transmită numele şi, desigur, averea, celui mai în vârstă fiu. Detaliu pitoresc, toate aceste prevederi sunt consemnate într-unul din documentele istorice cu cele mai mari dimensiuni (numai şnurul de argint care atârnă de actul oficial are grosimea intestinului subțire al unui adult). Peste vreo trei decenii, în 1943, când Gustav, grav bolnav, nu mai putea conduce die Firma, a intervenit Hitler, şeful celui de Al Treilea Reich. Printr-un decret cunoscut ca „Lex Krupp”, führerul a acordat firmei un statut special, de societate personală, iar persoanei aflate în fruntea ei i s-a impus să poarte numele „Krupp” înaintea numelui de familie. Succesiunea a fost preluată de Alfried, fiul cel mai mare al lui Gustav, care urma să fie şi ultimul monarh al imperiului Krupp în vechea sa formă. Cei care au, pe lângă curiozitate, multă răbdare, pot citi şi azi cartea Armele lui Krupp de William Manchester (un mastodont de peste 1000 de pagini apărut şi la noi, la fosta Editură Politică în 1973, apariţie surprinzător de puţin marcată de ideologia oficială a epocii). 

Niciun comentariu: