marți, 16 august 2011

☺☺ Ioana Bradea – Scotch


Am să încep cu un joc de cuvinte, deşi cartea e cât se poate de serioasă şi nu lasă loc de zâmbete: Scotch, cel mai recent roman al Ioanei Bradea (Polirom, 2010) n-a avut deloc lipici la cititorul din mine. Dixi et salvavi... Acum nu-mi rămâne decât să justific aserţiunea iniţială şi am s-o fac fără a începe ditamai discuţia despre roman ca formă literară, pentru că asta ar fi un efort prea amplu pentru o simplă postare pe un blog şi în plus (hai s-o zicem pe a’ dreaptă) disproporţionat faţă de valoarea volumului.

În lipsa unei expoziţii propriu-zise e nevoie de un pic de detectivistică literară pe care, practicând-o, aflăm că suntem într-un orăşel de provincie din România, cândva după anul de inflexiune 1989, într-un peisaj industrial premodern care ne este descris pe zeci şi zeci de pagini. Întreprinderea de Prelucrări Mecanice e veche, dar funcţionează şi azi, iar la nesimţirea naţională endemică se adaugă, ca element de culoare al capitalismului autohton, noile afaceri. Salariile nu se plătesc cu lunile, closetul e într-o stare de nedescris, şeful depozitului e acţionar al firmei, dar fură din marfa pe care ar trebui s-o păzească, muncitori declasaţi beau la „Betoane” etc. Toate acestea ni le istoriseşte, ca la lecţie, o voce narativă destul de plată. Germenii noii lumi se întrevăd şi în fabrica de melci congelaţi, aflată în construcţie. Alte aşezăminte industriale moştenite din comunism, cele mai multe, de fapt, au dat ortul popii şi decorează peisajul cu cadavrele lor. Combinatul de Prelucrare a Lemnului (CPL) e una din carcasele descrise, nu fără o oarecare virtuozitate poetică, pe spaţii largi:

CPL.
Vreo douăzeci de minute traversează trotuarul înşirate pe aţă. Pe lângă hala industrială. Până ajung la poarta principală. Acolo se lipesc de ţevile uriaşe care curg pe lângă trotuar.
Se lungesc o vreme pe deasupra capului.
Apoi se ramifică: apar alte trei rânduri de ţevi mai subţiri, care coboară fără teamă până lângă umăr. Pe la mijlocul drumului, una se întrerupe brusc şi rămâne agăţată în aer, ca un braţ amputat. Celelalte îşi continuă drumul alături. Le auzi uneori scârţâind pe la îmbinări şi picurând rugină. Se răsucesc câţiva metri mai încolo.

Citatul de mai sus ilustrează unul din procedeele favorite ale autoarei: personificarea spaţiului industrial. Turnul de la Fabrica de Scule e o altă entitate neînsufleţită care are parte mai la vale de un tratament asemănător. Să recunoaştem că a practica personificarea la început de secol XXI, după două secole de poezie română, e un gest care cere un anumit curaj, dar care nu garantează succesul.

E plină de figuri de stil cartea asta, de parcă s-ar vrea o ilustrare a tratatului clasic al lui Du Marsais. Un alt trop la care prozatoarea pare să ţină mult şi pe care îl exersează cu sârg este metonimia (adesea altoită cu aceeaşi personificare de care aminteam mai sus). Pe la mijlocul cărţii ne întâlnim cu o pereche de role:

După ce au închis cimitirul pentru inventar, rolele au coborât obosite spre oraş. Au alunecat în linişte pe lângă Combinatul de Prelucrare a Lemnului. Jumătate din neoane erau din nou arse sau furate.

În alt loc urmărim traseul unei perechi de pantofi. E limpede că atât rolele, cât şi pantofii substituie personajele umane care le poartă. Când vine însă vorba de eroi propriu-zişi prozatoarea e foarte zgârcită, de parcă ar fi în permanenţă bântuită de accese de mizantropie romanescă. Cu greu vom găsi în Scotch personaje. Există un inginer de la Fabrica de Aliaje Speciale căruia i se acordă pe alocuri atenţie (ba chiar avem prilejul să-i vizităm şi locuinţa, desigur sordidă, din blocul muncitoresc de pe str. Zefirului). Mai e şi secretara directorului de la Întreprinderea de Prelucrări Mecanice, care bântuie paginile cărţii şi sfârşeşte prin a evada din universul ei. Ar mai fi nişte indivizi vag încadrabili sociologic în specia creată de comunism, aceea de semi-ţăran/semi-orăşean (Titus P., care fură de pe câmp din produsele sătenilor, Ilă sau Vasile). Acţiune nu există, doar câteva scene care nu au mare legătură unele cu altele, dialogurile sunt sufocate de un soi de stil indirect liber, iar totul se îneacă în interminabile pasaje descriptive care stârnesc în cel mai bun caz somnul.

Scotch-ul Ioanei Bradea ar putea fi veriga de legătură între scrierile preromantice marcate de nostalgia ruinurilor şi o anumită literatură post-industrială a zilelor noastre, pretenţioasă şi calofilă de-a binelea în intenţie, foarte subţirică însă ca performanţă. Dacă o parte din material ar fi fost folosit pentru a scrie câteva poeme poate s-ar fi ajuns la un obiect artistic mai valoros. Aşa cum stau lucrurile, domină impresia de improvizaţie fără suflu, de text împopoţonat şi de retorism gol. În concluzie, o carte care poate fi uitată fără multe regrete.   

4 comentarii:

dragoş c spunea...

foarte reusita recenzia si profesionista, mi-a placut. felicitari!

eva spunea...

Excelentă taxare. Subscriu la impresiile dvs.

Aţi făcut o asociere ,,exquise''
(nu avem traducerea ideală a acestui termen în română) între personificarea spaţiului industrial
(agreată de autoare, vezi scena tatuajului mural cu igrasie) şi poezia ,,ruinurilor''. Nici măcar eu însămi n-am fost capabilă de această intuiţie(sic!), hihihi! Bravo, o recenzie perfectă la o eboşă de roman românesc postmodern!

Micawber spunea...

@ dragoş c.

Multumesc, sunteti foarte binevoitor cu textele mele, care nu-s insa 'recenzii' sau cine stie ce alta forma culta de exprimare critica, ci niste simple insemnari personale, pe blog, despre unele din cartile pe care le-am citit.

Micawber spunea...

@ eva

Va multumesc si dvs. Pentru 'exquise' ar merge foarte bine 'rafinat', dar ce mai conteaza, sa nu ne mai incurcam in vorbe si sa ne bucuram ca am cazut de acord asupra cartii.