Sinteze precum cea a lui Terry Eagleton (Teoria literară. O introducere, Polirom 2008) sunt foarte greu de realizat, în primul rând pentru că e foarte greu de delimitat însuşi obiectul disciplinei în cauză. E o dificultate esenţială, pe care o semnalează autorul încă din primul capitol (Introducere. Ce este literatura?). Cu deplină candoare, el constată că e, practic, imposibil să defineşti literatura, deşi în practică puţină lume sănătoasă la minte ar pretinde că Hamlet nu e un text literar, în vreme ce un anunţ din metroul londonez este. Probabil cea mai bună soluţie e una de tip Humpty Dumpty, personajul lui Lewis Carroll care taie nodul gordian al semanticii spunând: When I use a word, [...] it means just what I choose it to mean—neither more nor less. Nu altceva susţinuse Roland Barthes, declarând că literatura este ceea ce se învaţă că este literatură.
Dacă mai avem resurse de mirare după această introducere, e bine să le cheltuim parcimonios, căci capitolul respectiv pune pe masă abia una din chestiunile surprinzătoare pentru cititorul mai puţin umblat prin hăţişurile teoriei literare. Imediat după prima secţiune, Terry Eagleton ne vorbeşte despre începuturile studiului literaturii engleze ca obiect de studiu independent (sau, în fine, disciplina numită English studies în ţările anglo-saxone). Aceste origini n-ar fi, aşa cum s-ar aştepta mulţi dintre noi, îngropate în negura istoriei, ci s-ar situa în primii ani ai secolului XX. Dacă punem însă lucrurile în context şi ne amintim de dificultăţile definirii conceptului de literatură (pe care omenirea învăţată îl foloseşte în sensul ei de azi, imprecis, de mai puţin timp decât s-ar crede), aserţiunea nu mai pare chiar aşa de exotică. Ne sunt relevate rădăcinile ideologice ale termenului de literatură engleză şi ale studiului acesteia. Toate astea sună un pic scandalos. Ce să caute ideologia într-un spaţiu pe care multă lume îl crede pur, eventual populat de entităţi picate din cosmos sau paradis? Demonstraţia autorului, care leagă debutul studiilor literare de necesitatea de a promova noi valori pentru clasa burgheză şi de a o legitima în faţa aristocraţiei în declin economic, dar cu ascendent cultural, e însă coerentă şi demnă de atenţie.
Miezul cărţii e alcătuit din prezentarea (succintă, căci altfel nu se poate într-un spaţiu redus la vreo 300 de pagini) a principalelor abordări din teoria literară a secolului XX. Prima ediţie a lucrării a apărut în 1983, dar cea de a doua, publicată după 25 de ani, nu cuprinde modificări esenţiale. Se trec în revistă orientări precum fenomenologia, hermeneutica, teoria receptării, dar şi structuralismul (literar şi semiotic), post-structuralismul, feminismul sau, în fine, psihanaliza. Sunt chestiuni care ar necesita ele însele cel puţin un volum separat, dar autorul are meritul de a condensa, uneori în doar câteva pagini, teorii şi dezbateri de idei care ocupă rafturi întregi de cărţi. Interesant e că abordările post-moderniste sunt expediate în doar câteva rânduri, pe la coadă, deşi chiar şi în1983, la data apariţiei primei ediţii, se lucrase deja destul de mult în domeniu.
Ultimul capitol al cărţii (Concluzie. Critica politică) e cel puţin la fel de interesant ca primul, nu în ultimul rând prin insolitul lui. Dacă introducerea la Teoria literară ne adusese în faţa unei întrebări destul de neplăcute (ce este literatura?), concluzia e că studiile de teoria literaturii se află într-o adevărată criză. S-ar pune sub semnul întrebării însăşi legitimitatea teoriei literare ca domeniu independent. Destul de neplăcut, nu? Pe de o parte, am avea o disciplină care nu e in stare să-şi definească obiectul, pe de altă parte, disciplina însăşi e minată din interior de contradicţii care ameninţă s-o anihileze. Aş adăuga la toate acestea şi noile media, care ameninţă să mai bată un cui în sicriul teoriei tradiţionale, cu canoanele, ierarhiile şi formele ei specifice de exprimare. Să aibă postmodernismul cheia problemei? Greu de spus, dar de dorit ar fi poate ca o asemenea cheie miraculoasă să nu existe. Până la urmă, Eagleton contrapune ansamblului de teorii pe care le prezintă în miezul acestei cărţi „nu o teorie literară, ci un tip diferit de discurs [...] care ar include obiectele („literatura”) de care se ocupă aceste teorii, însă care le-ar transforma, prin situarea într-un context mai larg”. De citit şi de reflectat.
Fact checking
Mai întâi un caraghioslâc ce ţine de munca editorului. Cartea se numeşte (e titlul mare de pe copertă) Teoria literară, însă în antetul paginilor din interiorul volumului scrie, negru pe alb... Teoria literaturii. Probabil nu ştie stânga ce face dreapta. Traducătoarea volumului, Delia Ungureanu, a făcut o treabă destul de bună, deşi n-a avut o sarcină uşoară. Cu toate astea, uneori ea s-a intercalat în mod nepermis între autor şi cititor:
Se ştie că Derrida este cel care a creat termenul tehnic de diferanţă, care nu trebuie desigur confundat cu simpla diferenţă. Cu toate astea, Eagleton, vorbind despre contribuţia teoreticianului francez, nu simte nevoia să folosească termenul de specialitate, ci se mulţumeşte cu „difference”, probabil pentru a nu complica discuţia. Nu-i nimic, las’ că e traducătoarea mai catolică decât papa şi ne explică ea despre ce e vorba în versiunea românească, unde scrie „diferanţă”, marcând a-ul buclucaş, ca să priceapă cititorul că ea a înţeles mai mult decât ne comunică autorul. Sau – ceea ce ar fi mult mai grav – poate că în pasajul cu pricina autorul nici măcar nu s-a referit la diferanţa lui Derrida. Comparaţi:
Scrisul, la fel ca orice alt produs al limbajului, funcţionează ca diferanţă; dar diferanţa în sine nu este un concept, nu este ceva care să poată fi gândit.
cu textul-sursă:
Writing, like any process of language, works by difference; but difference is not itself a concept, is not something that can be thought.
În alt loc traducătoarea, confruntată cu o referire explicită în text la obligativitatea exprimării subiectului în limba engleză, introduce o notă de subsol în care ne spune:
Limba engleză satisface obligatoriu poziţia subiect, „eu” fiind realizat textual, nu inclus în desinenţă, ca în limba română. Engleza nu este o limbă pro-drop, ca româna.
Bietul cititor abia acum e băgat în ceaţă. Ultima propoziţie e perfect inutilă, căci exprimă exact ce spusese fraza precedentă. Traducătoarea însă, poate din dorinţa de a arăta publicului cât de vaste sunt cunoştinţele ei, introduce tehnicalităţi perfect inutile în context. Pentru a şti ce-i aia parametrul pro-drop cititorul trebuie să aibă cunoştinţe serioase de sintaxă generativă-transformaţională, ceea ce e o aşteptare puţin stupidă în situaţia dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu