☺☺☺ Ioana Pârvulescu - Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale

După incursiunea ceva mai puţin reuşită în creaţia lui Caragiale pe care a făcut-o în culegerea de eseuri În Ţara Miticilor (De şapte ori Caragiale) despre care am scris aici, Ioana Pârvulescu revine asupra clasicului român cu volumul Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (Humanitas, 2011). Tema (presa şi gazetăria ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea şi sursele jurnalistice ale operei lui Caragiale) fusese abordată şi în eseul Lumea ca o Gazetă din prima lucrare, aşa că preocuparea istoricului literar nu e nouă, mai ales că întregul text nu e decât dezvoltarea unei conferinţe susţinute la Teatrul Naţional în februarie 2011.

Autoarea trebuie să fi petrecut multe ore la Biblioteca Academiei frunzărind presa epocii amintite şi e limpede că activitatea a pasionat-o. Numai aşa se explică adevărata fervoare cu care scrie evocând ziarele şi revistele care alcătuiesc peisajul jurnalistic din vremea activităţii lui Caragiale. Adevărată formă de globalizare a timpului ei, presa îi ţine la curent pe contemporani cu întâmplări care de care mai diverse, de la noi şi de aiurea (nu degeaba numeşte Ioana Pârvulescu un capitol Ocolul lumii cu viteza gazetei, aluzie poate la romanul lui Jules Verne, apărut cam tot atunci). Ziarul e – ca să folosesc o metaforă cam banală – o adevărată oglindă a vremurilor, cu zbateri politice, cu polemici sforăitoare între liberalii de la Românul lui C. A. Rosetti şi conservatorii de la Timpul, ziar quality prin excelenţă, dar cu fapte diverse, unele anodine, altele senzaţionale. Caragiale, care, o ştiu până şi şcolarii, a lucrat multă vreme ca gazetar, pare să-şi fi extras materia multor texte din presa vremii, fie că e vorba de examenul de bacalaureat, fie că e vorba de cine ştie ce dramă spectaculoasă de mahala. Interesante sunt apropierile pe care le face autoarea între istorioara din celebra schiţă Bubico şi o scenă relatată de generalul Ivolghin în Idiotul lui Dostoievski. Ipoteza – plauzibilă, dar greu de verificat – ar fi că atât Caragiale, cât şi romancierul rus ar fi prelucrat o ştire din ziarul L’Indépendance Belge.

Ioana Pârvulescu afirmă că opera zisă comică a lui Caragiale poate fi mai bine înţeleasă dacă o raportăm la profesiunea jurnalistică a autorului şi ar reprezenta un fel de meta-gazetărie:

Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hârtie de ziar, alcătuieşte o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă. Aşadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sunt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale.

Problema care se ridică imediat (şi pe care autoarea o sesizează foarte corect) este că un asemenea gen de operă riscă să fie minat de contextual şi de efemer, căci ziarul şi problematica lui sunt specii intrinsec perisabile. Într-adevăr, destul de puţină lume mai are azi habar cine era Gambetta sau, mai rău, cine era „Matei”, personajul pomenit într-un context stomatologic de Catindatul din D’ale carnavalului. Ca să nu mai vorbesc de misteriosul Stabiliment din O noapte furtunoasă (numit de jupân Dumitrache „Stabilament” şi pomenit şi de Rică Venturiano): 

„M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment.” sau „Auz un zgomot, strigăte, ţipete de femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi cu încetul se stinge, totul rămâne într-un silenţiu lugubru, numai din depărtare se aude orologiul de la Stabiliment bătând unsprezece şi douăzeci... oră fatală pentru mine!” 

După Ioana Pârvulescu, rezistenţa în timp a operei lui Caragiale, paradoxală în raport cu efemeritatea elementului contextual, ancorat în epocă, ar fi dată chiar de efectul de distanţare care rezultă din cea de a doua prelucrare a realităţii. E o ipoteză interesantă şi care ar merita poate adâncită.

Cartea este împănată cu reproduceri inedite (în număr de 248, ni se spune) din presa parcursă, reproduceri pe care lectorul ar trebui să le citească, nu doar să le scaneze neatent din ochi. E limpede şi efortul autoarei şi al editorului de a ne oferi o carte pe care să-ţi facă plăcere s-o ţii în mână. La asta contribuie hârtia velină de bună calitate şi anexele cu sute de decupaje de ziar. Cititorul s-a îmburghezit de un secol încoace, căci în Cuvânt înainte ni se evocă, prin contrast, „aceste foi fărâmicioase, cu literele adesea şterse” care alcătuiesc publicaţiile parcurse. Nu pot să nu observ totuşi că cele mai multe reproduceri par poze făcute la înghesuială, cu un telefon mobil, ceea ce taie mult din impresia artistică a cărţii. Sau o fi – parcă poţi să ştii? – un efect artistic pe care eu, unul, n-am reuşit să-l descifrez. Unele exprimări mai îndoielnice, la limita pleonasmului, gen „Chenarul de doliu a fost introdus prima dată de Românul”, scad şi ele din valoarea unei cărţi altminteri interesante.

Fact checking

Bineînţeles că nu mi-a dat pace nici mie fatalul Stabiliment menţionat în O noapte furtunoasă. Nici Ioana Pârvulescu nu ştia iniţial despre ce e vorba, dar a aflat de la profesorul ştefan Cazimir. Nouă însă nu ne spune, aşa că trebuie să ne descurcăm singuri. Una din ipoteze este că ar fi vorba de aşa-numitul Stabiliment de băi al casei Mitraşevski de pe strada Poliţiei, cunoscut şi pentru un incident în care ar fi fost implicat Eminescu în 1883, când fusese atins ireversibil de o alienare mentală severă. Ca poziţie pe hartă, locul ar putea să corespundă cu cel din piesa lui Caragiale, căci se află pe itinerariul plauzibil de la grădina Union la casa lui jupân Dumitrache. Cu toate astea, nu ştiu dacă imobilul avea orologiu, detaliu semnificativ. O altă ipoteză e că Stabilimentul ar putea să fie Arsenalul armatei, înființat de Cuza în 1863. Imobilul era situat în Dealul Spirii, aşa că e şi el un bun candidat, dar nu ştiu dacă avea orologiul cu bucluc. Singura poză pe care am găsit-o (aici) nu este edificatoare.