☺☺☺ Ion Vianu - Amor intellectualis

Înainte de a se apuca de lectura propriu-zisă, cititorul cărţii lui Ion Vianu Amor intellectualis (Polirom 2010) are de făcut faţă nedumeririi de a vedea inclus acest volum în colecţia Fiction Ltd. a editurii, când e vorba de fapt de o lucrare de memorialistică în care ficţiunea nu pare să-şi fi băgat mai deloc coada. Pe de altă parte, cartea e subintitulată Romanul unei educaţii, ceea ce arată că, dacă încadrarea într-un gen anume e forţată, vina nu e doar a editurii. Să-i zicem atunci mai bine Bildungsroman (deşi asta n-o s-o facă roman!), să nu pierdem vremea şi să ne apucăm de citit, căci sunt peste 400 de pagini şi în ritmul acesta nu mai isprăvim în veci.

Avem aşadar de a face cu o carte care evocă anii de formare intelectuală a autorului, dar care începe cu primele amintiri, difuze şi încărcate de un anume mister, de la sfârşitul anilor 1930 (Ion Vianu e născut în 1934). Nu îi va fi fost uşor să simtă în urmă umbra ilustrului său tată, criticul şi esteticianul Tudor Vianu (numit într-un loc „învăţător şi ghid sigur“). Figura severă a acestuia îl urmăreşte aproape pagină cu pagină, iar litera T., care îl desemnează (şi care poate fi asociată, ambiguu, atât cu numele Tudor, cât şi cu substantivul comun tată), poate fi citită ca încercare de a mai uşura povara pe care fiul trebuie, vrând-nevrând, s-o ducă în spate. Desigur, întreaga atitudine e psihanalizabilă, dar prefer să las această activitate pe seama celor care se pricep la aşa ceva. Severă era şi mama, Elena Vianu, reputată specialistă în literatură franceză în deceniile următoare, care îi repeta copilului că un om deştept n-are voie să se plictisească, îndemnându-l în permanenţă la citit. Ceea ce copilul a şi făcut. N-a devenit cu toate acestea un rozător de bibliotecă, ci a ieşit în lume făcându-şi prieteni. Paginile consacrate prieteniei (în primul rând celei cu Matei Călinescu, viitorul critic, pe care Ion Vianu îl consideră un geamăn al său) sunt printre cele mai frumoase din carte şi se disting prin fervoarea sinceră a evocării momentelor în care adolescenţii pornesc în aventura lor intelectuală. Mai sunt şi alţi prieteni, dar dintre ei se detaşează Mironi Chiraleu, cu sora sa vitregă, enigmatica Tanuşa, cel care era nebun după Wagner şi care avea să moară în închisoare în împrejurări tragice. Cu alţi colegi de generaţie şi preocupări intelectuale (ca Dan Zamfirescu, cunoscutul protocronist de mai târziu, om cu studii foarte temeinice, însă marcat de complexe adânci) autorul nu rezonează deloc.

Vremurile erau grele, se instaurase regimul represiv comunist şi în ţară domnea o atmosferă de teroare, îngheţul ideologic era absolut, iar libertatea inexistentă. Toate acestea fac ca viaţa tinerilor să fie mai plină de sensuri, discuţiile lor, adesea pe teme subversive, sunt cu atât mai interesante, întâlnirile cu mari personalităţi (cum ar fi monseniorul Vladimir Ghica, în curând victimă a represiunii staliniste) îi marchează profund. Camaraderia, iniţierea în lumea cărţilor, mai ales în condiţii care pentru noi, oameni ai secolului XXI, sunt greu de imaginat, drumeţiile lungi cimentează conceptul de amor intellectualis pe care autorul îl foloseşte pentru a da titlul cărţii. Latinii, spre deosebire de greci, n-au cuvinte diferite pentru a semnifica iubirea ca prietenie şi iubirea ca pulsiune erotică. E o educaţie intelectuală opusă poate, în plan subiacent, e drept, educaţiei sentimentale (Flaubert), căci tinerii noştri, departe de a fi nişte anahoreţi, gustă din plin şi din plăcerile lumeşti.

Opţiunile de viaţă se conturează limpede, deşi nu sunt definitive. Tânărul Vianu începe studii de filologie clasică la Universitatea din Bucureşti, dar le abandonează după doi ani pentru a se înscrie la Medicină, care se va dovedi adevărata lui vocaţie (se va specializa în psihiatrie şi va părăsi România în 1977, refuzând să participe la folosirea psihiatriei în scopuri politic-represive). Studiile umaniste, dar şi cele medicale, sunt bune prilejuri de evocare a unor personalităţi tutelare. E vorba de vremuri destul de îndepărtate de noi (evenimentele se petrec în anii 1950), aşa că trebuie să cam luăm de bun ce ne spune autorul despre oamenii respectivi (Adelina Piatkovsky, Petru Creţia, I. Tohăneanu de la clasice, chirurgul I. Djuvara sau neurologul Vlad Voiculescu dintre personalităţile medicale).

Mai există, în afară de grupul tinerilor, o reţea de indivizi al cărui factor de coeziune este acelaşi concept de amor intellectualis. E vorba de Tudor Vianu şi discipolii săi: Edgar Papu, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă. Dintre aceştia, personalitatea lui Edgar Papu beneficiază de cel mai mult spaţiu. Cărturarul, om fin, cu studii temeinice, fire timidă şi marcată de o ereditate contradictorie (iudeo-italiană) are un traseu de viaţă sinuos şi paradoxal: dat afară de la catedră, e reabilitat, ulterior face puşcărie politică, eliberat, îşi scrie cărţile importante, pentru a sfârşi anexat de propaganda naţionalist-ceauşistă pe filiera Eugen Barbu. Printre paginile de evocare a discipolilor lui Tudor Vianu se strecoară consideraţii legate de însuşi statutul lui T. şi relaţiile acestuia cu regimul comunist. Aici, e limpede, Ion Vianu s-a aflat într-o situaţie fără ieşire. Să insiste pe momentele de laşitate şi de oportunism ale tatălui nu era, omeneşte, posibil, să le treacă sub tăcere, era neconvingător. Soluţia aleasă, evident una de mijloc, reuşeşte să capteze cu destul succes frământările individului T. şi uneori chiar remuşcările acestuia. E drept, germenii oportunismului lui Tudor Vianu apăruseră încă sub vechiul regim (vezi rubrica Fact checking de mai jos). Ion Vianu nu scrie despre toate acestea, ceea ce nu înseamnă că faptele nu s-au petrecut.

Amor intellectualis e o carte densă şi totuşi captivantă (nici nu mi-am dat seama când am dat gata cele peste 400 de pagini). Autorul ştie să te ţină alături de el în evocarea anilor de formare, e mereu elegant, epic pe alocuri (de aici poate şi tentaţia de a circumscrie cartea unui anume soi de ficţiune, mai ales că există câteva nuclee romaneşti de-a binelea). Păcatul acestei cărţi - căci probabil nu există cărţi fără păcate - e dat de impulsul pe care îl simte uneori Ion Vianu de a-şi dăscăli cititorul, de a umple pagini întregi cu lungi citate din poezii în diverse limbi sau cu reflecţii cam banale despre medicină şi înalta ei misie. E o tentaţie a retorismului desuet căreia autorul îi cedează cu prea multă uşurinţă şi care riscă să îl tragă înspre plictis şi banalitate. Dacă la acest neajuns adăugăm insuficienta motivaţie psihologică a unor decizii (cum ar fi cea a părăsirii studiilor clasice în favoarea celor medicale), avem imaginea unei cărţi cu destule imperfecţiuni, dar pentru care merită să pierzi câteva ceasuri.

        Fact checking 

• Din recuzita prezentării figurii paterne face parte descrierea „biroului mic“ în care lucrează T, al cărui decor imită o gravură a lui Dürer. Ni se vorbeşte despre „geamurile mate cu granulaţie, întărite cu vergeturi metalice“. Toate bune şi frumoase, atâta că vergeturile sunt nişte semne cu care rămân pe abdomen unele femei după ce nasc. Autorul le va fi confundat, prin paronimie, cu vergelele.
• Paternitatea termenului de „ingineri ai sufletului omenesc“, folosit uneori în comunism cu referire la scriitori, e destul de discutabilă, însă îi aparţine cel mai probabil lui Maxim Gorki sau Iuri Oleşa, nu lui Stalin, aşa cum spune într-un loc Ion Vianu. 
• Tudor Vianu se numără printre contributorii la volumul omagial din iunie 1940 al Revistei Fundaţiilor Regale, în care cultul personalităţii regelui Carol al II-lea atingea culmi nebănuite. Culmea ironiei: după numai trei luni, regele abdică în condiţii rușinoase.

• Am avut privilegiul - desigur, la foarte mulţi ani după perioada evocată de memorialist - să-l cunosc pe profesorul Vlad Voiculescu şi pot să spun că îl găsesc destul de diferit de cel schiţat în carte.