miercuri, 24 august 2011

☺☺ Radu Cernătescu - Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române


Grea misie, misia lui Radu Cernătescu din Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române (Cartea Românească, 2010). Poţi să spui asta cu inima uşoară, căci autorul îşi propune, pe de o parte, să ofere ceea ce el consideră a fi o nouă perspectivă asupra unor opere importante ale literaturii noastre, iar pe de altă parte, să se lupte înverşunat cu predecesorii în ale demersului critic, în cap cu însuşi G. Călinescu, acest adevărat ayatollah al domeniului. Până acum, susţine autorul, critica noastră de coloratură impresionist-călinesciană nu ar fi făcut decât să cuantifice frumosul (literar), să analizeze şi să categorisească operele adesea după judecăţi sumare şi fără drept de apel şi să impună canoane osificate. Radu Cernătescu ne propune – susţine chiar el – cu totul altceva. Care va să zică, ieri, întuneric, azi, lumină, ieri, tiranie, azi, libertate, a venit vremea să se scuture critica noastră de opresivul jug călinescian.

Unghiul de atac e, să recunoaştem, unul insolit. Istoria literaturii române e abordată dintr-o perspectivă ocultă (numerologie, cabalistică, mistica figurilor şi simbolurilor etc.), se încearcă decriptarea unor sensuri ascunse pe care autorii le-ar fi disimulat cu migală printre rânduri, sensuri adesea în prelungirea preocupărilor masonice ale multora din ei. Autorul numeşte acest demers „critică hermeneutică”, un termen care, în lipsa unei discuţii mai largi (care nu se face nicăieri în volum) rămâne cel puţin hazardat. Că mulţi din scriitorii noştri (pre)clasici, ba chiar şi din secolul XX, au avut afilieri masonice nu e tocmai o noutate de prima pagină, dar nu e lipsit de interes să vezi în ce măsură apartenenţa la o organizaţie ocultă şi preocupările ezoterice sunt semnificative pentru operă. De fapt asta ar fi singura miză adevărată, oricum, una mai mare decât a şti cum îşi potrivea şorţul masonic Dimitrie Bolintineanu înainte de a merge la o întrunire a lojii din care făcea parte.

De capitole extinse se bucură ţiganiada lui Budai-Deleanu, în care se decelează o serie de coduri cromatice şi iniţiatice prin care autorul ar dori să-şi exprime crezurile politico-filozofice de iluminist şi adept (moderat) al ideilor Revoluţiei Franceze. În predilecţia pentru călătoriile la munte a preromanticilor Radu Cernătescu vede expresia unei mitologii a spaţiului autohton, iar în Bolintineanu, autorul primului roman iniţiatic. Din creaţia lui Eminescu sunt scoase în evidenţă scrieri precum Cezara, Avatarii faraonului Tlà sau Crăiasa din poveşti, dar şi Sărmanul Dionis, care ar fi ilustrative pentru aplecarea spre misticism şi simbolistică a poetului naţional. Coşbuc a fost, ni se spune, profund nedreptăţit de eticheta simplificatoare de „poet al ţărănimii”, el fiind, în realitate, (şi) un rafinat degustător de înţelepciune orientală şi mistere iniţiatice, pe care le-ar fi ilustrat în Nunta Zamfirei.

De o reevaluare potrivit grilei „hermeneutice” are parte şi Bacovia, la care se identifică teme ce vin din însuşi „epicentrul ocultismului occidental”. Interpretarea creaţiei bacoviene reprezintă o bună ocazie de exprimare a principalei nemulţumiri a criticului luciferic faţă de predecesorii săi, aceea că au interpretat în fel şi chip opera poetului, dar n-au nimerit sensul ei esenţial:

Cât despre inadecvarea criticii la „cazul inclasabilului Bacovia”, înghesuit între simbolism (Călinescu), literatura absurdului (M. Petroveanu), suprarealism, dicteu automat sau expresionism (Ion Caraion), aceasta îşi va continua rătăcirile atâta timp cât interpreţii poeziei bacoviene nu vor ajunge să accepte că textul bacovian este mai mult decât o textualitate, el implică o filosofie. Nu una minoră, ca în peiorativul călinescian „filosofii triste”, ci una trăită nemijlocit [...]   

Citatul de mai sus e relevant pentru concepţia teoretică a lui Radu Cernătescu sau mai degrabă pentru... lipsa unei fundamentări teoretice riguroase. Cu mai mult sau mai puţin temei, ceilalţi critici evidenţiaseră posibile abordări ale universului bacovian, pluralitatea de soluţii şi interpretări şi diversitatea metodologică fiind unul din atributele esenţiale ale criticii din ultimii 50-60 de ani. Punctul de vedere al lui Cernătescu, aşa cum transpare el din toată cartea, e că există o intenţionalitate auctorială univocă pe care criticul (iniţiatul) e chemat s-o reveleze publicului (profanul) şi, eventual, altor exegeţi mai puţin înzestrați cu putere de pătrundere. O opinie niţeluş caraghioasă şi care ne dă înapoi în timp, propulsându-ne hăt, departe, nu doar înainte de lucrările lui Gadamer din anii 1960, dar şi înainte de New Criticism. Se uită (sau nu se vrea a se admite) că înţelesul operei nu e unic şi dat odată pentru totdeauna, că se poate distinge între un aşa-zis înţeles al autorului şi unul sau mai multe înţelesuri ale cititorului, că opera literară se pretează la o multitudine de interpretări, în sfârşit, lucruri elementare, pe care dacă nu le ştiu studenţii pică la examenul de teoria literaturii. E întotdeauna meritoriu să vii cu o nouă grilă de lectură, cu argumente pentru o nouă interpretare (n+1), alături de celelalte n interpretări existente, dar e cu totul neprofesionist să te consideri un fel de Mesia al criticii chemat să facă lumină (Lucifer, rezon!) într-un domeniu în care confraţii tăi orbecăie în bezna ignoranţei suficiente.

În rest, sigur că multe din informaţiile oferite de Radu Cernătescu sunt interesante şi contribuie la conturarea unei imagini mai complexe a personalităţilor literare respective. După cum era de aşteptat, Sadoveanu (mason notoriu şi înclinat spre încifrarea în operă a unor sensuri mitice) se bucură de mai multe capitole. Sunt incitante motivaţiile care ar sta (alături de oportunism, fără îndoială) la baza cotiturii înspre noii potentaţi comunişti făcute de Sadoveanu în 1945 odată cu publicarea celebrului text Lumina vine de la Răsărit. Nu putea fi evitată nici (re)analizarea unor opere sadoveniene (Baltagul, Creanga de aur, Dumbrava minunată etc.), deşi mi s-a părut cel puţin ciudat ca autorul, care se declară adept al interpretării Baltagului prin prisma mitului lui Isis şi Osiris, să nu amintească măcar de contribuția lui Al. Paleologu, unul din susţinătorii de marcă ai ipotezei. Sunt demne de interes şi detaliile din viaţa lui Urmuz, şi Mateiu Caragiale, perspectiva ocultă asupra rădăcinilor dadaismului sau analiza romanului Scrinul negru, ca să mă opresc la cele mai importante momente ale lucrării.

Literatura luciferică e o carte care n-are cum să nu te atragă, chiar dacă de multe ori trebuie să te declari dezarmat în faţa avalanşei de date şi trimiteri savante. Până la proba contrarie, autorul trebuie crezut că le-a folosit cu bună credinţă. Din păcate, dacă documentarea în domeniul ştiinţelor oculte are toate şansele de a fi una onestă şi riguroasă, obiectivul lui Radu Cernătescu, acela de a face ordine în interpretări şi de a „pune la colţ” celelalte demersuri critice (mai ales cel al impresioniştilor călinescieni) denotă amatorism şi lipsă de fundament teoretic în ale literaturii. Fără a-mi fi neapărat dragi Călinescu şi urmaşii săi, mulţi dintre ei apăruţi graţie păgubosului sistem de certificare semi-mistică a autorităţii în cultura română, nu pot să nu-mi doresc un pluralism interpretativ şi o deschidere spre metode analitice variate. Analiza prin prisma disciplinelor oculte poate furniza rezultate interesante în cazul unor produse literare, dar este una din grilele de lectură posibile şi nicidecum o cupă a Graalului sau un verdict definitiv după pronunţarea căruia toată lumea se duce acasă. În fine, autorul Literaturii luciferice se vede chemat de o misie mai înaltă decât cea de simplu hermeneut şi se transformă câteodată din analist în militant (a se vedea pasajele în care dojeneşte organizaţiile de azi ale masoneriei şi le îndeamnă la exploatarea, în spirit naţionalist, a mitului lui Zalmoxis, în continuarea eforturilor lui Mircea Eliade). Mie asemenea amestecuri nu-mi miros bine, dar cine ştie, nu fac parte probabil din publicul-ţintă al acestei cărţi.
*
E timpul pentru câteva scurte concluzii la o postare mai lungă decât de obicei. Cartea lui Radu Cernătescu e interesantă pentru unele informaţii istorice inedite şi pentru  o serie de interpretări insolite, bazate pe ocultism şi discipline ezoterice, ale unor opere literare. Există cu siguranţă un public pentru aşa ceva. Marile neajunsuri ale lucrării sunt lipsa de consistenţă teoretică, punerea în paranteze a unei jumătăţi de secol de eforturi metodologice, credinţa (naivă, poate) într-o evaluare unică a creaţiei. Răfuiala obsesivă cu înaintaşii şi exprimarea adesea deficientă nu vin nici ele în sprijinul calităţii acestei cărţi.

Fact checking
Alături de hibele de natură teoretică şi metodologică, Literatura luciferică are şi nenorocul de a fi scrisă într-un stil adesea bombastic şi semidoct. Iată două exemple vecine cu pleonasmul (sublinierile îmi aparţin):
  • Departe de a epuiza toate deschiderile textului, încercarea de faţă nu a vrut decât să semnaleze faptul că interpretatorii de tip călinescian, cei care s-au limitat la a vedea în ţiganiada un „poem etnologic" (G. Călinescu) sau un „document lingvistic" (T. Vianu) au pierdut tocmai esenţa acestui text surprinzător.
  • O seamă de mistificări ale criticii impresioniste de tip călinescian, care s-a rezumat mai mult la serate dansante pe marginea liricii bacoviene şi mai puţin la lectura ei analitică, au redus un poet care sondează o mistică a ideilor la „filosofiile triste" ale unui individ cu „ţinută de refractar şi nostalgii maladive" (G. Călinescu).

Alteori autorul pare să nu cunoască înţelesul unora din cuvintele pe care le foloseşte („a vitupera”, mai jos):
  • [...] îşi făcuse loc o atmosferă de libertinaj şi promiscuitate, care îl vor vitupera pe pudicul Gala Galaction.

Redactări neglijente sau simple greşeli de tipar marchează şi ele fisuri în edificiul lucrării. Aleg două exemple la întâmplare. Cunoscutul industriaş interbelic se numea M[ax] Auschnitt, nu Auschnitz, cum apare într-un loc, iar fostul finanţist liberal din aceeaşi perioadă, ajuns ulterior director la Editura Cartea rusă se numeşte Mitiţă Constantinescu, nu... Miliţă. 

3 comentarii:

Dinu D. Nica spunea...

Mi se pare că autorul comite,cu ușurință sau din rațiuni strict publicitare, încă din start(din titlu) un delict de proprietate a termenilor.
Pentru că una sunt ocultismul, masoneria,gnosticismul, gematria și mistica numerelor - și cu totul alta este ”luciferismul”, ca demers cognitiv-apologetic, de conotație precis demonologică. Chiar și pentru Blaga, termenul de ”cunoaștere luciferică” avea un conținut ideatic îndreptat mai încolo și mai departe, decât acela comunicat de sintagma literaturii așa-zis ”luciferice”, propagate de R. Cernătescu.
Dinu D. Nica

Micawber spunea...

@ Dinu D. Noica

Nu e exclus ca titlul sa fie dat din motive publicitare. Nu vreau sa intru in discutia chestiunilor ezoterice, pentru ca nu ma pricep. Am atras atentia asupra unor probleme de principiu, de metoda, de abordare teoretica pe care le are cartea si care semnaleaza un amatorism cras. Din cate stiu, la Blaga termenul de 'cunoastere luciferica' e destul de tehnic, pe post de componenta a unui sistem filozofic care se doreste original. Oricum, sunt probleme mari si complicate; in postarea mea ma angajam la mult mai putin.

Liviu Drugă spunea...

Absolut de acord cu textul postat. Interpretari cu oarece potential sunt inecate in multe reziduuri.