☺☺☺ Norman Manea – Întoarcerea huliganului

Nu mai citisem nimic de Norman Manea. ştiam însă, din surse secundare, ba că e un autor care scrie de-a dreptul prost, ba că, dimpotrivă, e un scriitor excepţional, care ar fi mai îndreptăţit să aspire la un Nobel decât eternul nostru candidat M.C. Aşa că mi-am spus că mai bine văd cu ochii mei ce şi cum şi am citit Întoarcerea huliganului (Polirom 2008). Taxonomic vorbind, cartea e o struţo-cămilă, o combinaţie de memorii şi jurnal de călătorie. Sunt date dintr-o existenţă complicată, de evreu bucovinean născut în 1936, suficient de devreme pentru a trăi oroarea deportării în Transnistria (1941-1945), siniştrii ani ai stalinismului absolut, scurta liberalizare din anii 1960 şi declinul anilor 1970-1980. Nici existenţa profesională nu e mai simplă. După studii de inginerie şi ani petrecuţi pe şantiere şi în ateliere de proiectare, autorul se consacră pe deplin scrisului şi devine, prin luările sale de poziţie, incomod pentru regimul comunist, care răsuflă probabil uşurat să-l vadă părăsind ţara în 1986 pentru a se stabili în cele din urmă la New York, unde obţine un post de profesor la Bard College.

Intriga – evenimentul declanşator al întregii scrieri – o constituie vizita efectuată de Manea în România în aprilie 1997, prima după peste zece ani de exil. E o călătorie pe care se decide să o facă după multe ezitări şi pendulări între sentimente opuse, la care se ajunge după numeroase refuzuri anterioare. Era vorba mai ales de teama de atmosfera ostilă care l-ar fi putut aştepta pe autor în patrie, atmosferă întreţinută de naţionaliştii ofuscaţi de comentariile sale la adresa opţiunilor extremiste ale lui Mircea Eliade. Prozatorul se vede transformat în huligan, în maculator difamant al unor „valori” pe care bunii români nu vor să le lase pângărite de un outsider. Ipostaza nu îi e necunoscută, căci o adoptase şi în ultimii ani de şedere în Romania. Termenul de huligan trimite de altfel foarte transparent la Cum am devenit huligan, cartea coreligionarului Mihail Sebastian, cu al cărui destin Manea îl identifică uneori pe al său. Vizita în sine are şi bune, şi rele – scriitorul se revede cu prieteni vechi, vizitează Clujul şi Suceava, oraşul unde e înmormântată mama lui, acea Mater Dolorosa anxioasă căreia îi consacră multe pagini emoţionante. Clujul îi place mai mult decât Capitala, raporturile cu majoritatea universitarilor clujeni sunt excelente. E un fel de Adrian Marino pe dos. Acesta, devenit clujean prin adopţiune, nu-şi ascundea antipatia faţă de concitadinii săi.

Perioada de zece zile pe care o acoperă jurnalul de călătorie în România comunică în permanență, prin canale şi canalicule, cu trecutul. Sunt numeroase flash back-uri din copilărie, adolescenţă, tinereţe, e multă anecdotică, se re-creează figuri şi se evocă momente fixate în memoria afectivă, de altfel prodigioasă, a autorului. Spirit temător şi retractil (prietenul său, poetul Florin Mugur, îl numea „elev al fricii”), Norman Manea revine de nenumărate ori asupra uneia şi aceleiaşi întâmplări, adăugând de fiecare dată ceva nou şi totuşi spunând acelaşi lucru, până la limita agasării cititorului. Probabil cel mai bine caracterizează acest modus operandi al autorului un alt prieten, romancierul Bedros Horasangian, reîntâlnit în primăvara lui 1997, care îi schiţează următorul portret:

Personaj cu paranteze, aşa mi-aţi rămas în minte. Un personaj proustian... am discutat şi cu amicii... au fost de acord, structură proustiană... un fel de a nuanţa continuu, frază în frază, paranteză în paranteză.

Acest stil se sprijină pe o serie de markeri textuali şi refrene obsesive, cum ar fi versul lui Zbigniew Herbert, redat în traducere engleză, „in paradise one is better off than in whatever country”, care apare mereu în carte, reflecţie sarcastică la adresa opresiunilor de tot felul la care e supus omul modern. Norman Manea nu e deloc complezent şi spune lucrurilor pe nume când vine vorba de starea de lucruri din fosta lui patrie. Uneori glosează pe tema istoriei, iar tonul capătă accente de pamflet, ca atunci când se referă la cultura română ca o „cultură de pamfletari zâmbitori” sau când scrie despre „istoria circului ca istorie” sau despre August Prostul, omul batjocorit de sistemul represiv.

Mai există în Întoarcerea huliganului pagini emoţionante despre evreitate şi raportări frecvente la autori precum Sebastian, Kafka, Proust sau Joyce, ultimul fiind de altfel şi singurul ne-evreu de pe această listă, fapt care nu îl împiedică pe Manea să manifeste o afinitate specială cu irlandezul. De mare forţă expresivă sunt evocările Bucovinei natale, ale familiei şi părinţilor şi chiar şi ale Bucureştiului, deşi e limpede că nu e un oraş pe care să-l iubească (asta nu-l împiedică totuşi să scrie inspirat despre vechile cartiere sau despre „secta de drogaţi ai cărţilor” care bântuia librăriile acum 40 de ani în căutarea ultimelor apariţii).

M-am întrebat care sunt argumentele celor care susţin că Norman Manea scrie prost. Îi exclud din capul locului pe cei invidioşi, resentimentari sau pur şi simplu animaţi de un antisemitism rudimentar, care o fac din motive evident extra-estetice. Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aş spune că stilistic vorbind autorul optează uneori pentru soluţii mai puţin fericite. De pildă el nu foloseşte nicăieri cuvântul „România” pentru a se referi la ţara de baştină, ci termenul „Jormania”, luat de la Ioan Petru Culianu. Nu mă supără că ţărişoarei noastre i s-a dat alt nume, mă deranjează termenul rebarbativ şi nici măcar original. Reproşul e valabil şi pentru Transtristia (nume sub care se ascunde, evident, Transnistria, o denumire uşor inabilă şi care ratează ţinta simbolică pe care şi-o propune. La fel şi Tovarăşa Mortu (tot un citat din Culianu), nume sub care e menţionată Elena Ceauşescu. Procedeul mi se pare un pic naiv şi oricum forţat. Lăsând la o parte asemenea inabilităţi (surprinzătoare la un scriitor matur), Întoarcerea huliganului e relatarea bine strunită a unor experienţe dramatice pe care nu cred că ar vrea cineva să le trăiască pe propria piele.

      Fact checking

• Romancierul şi criticul infirm şi obez, sarcastic şi mizantrop, poreclit „elefantul zburător”, cu care autorul era în relaţii apropiate până la plecarea din ţară este Paul Georgescu (1923-1989).
• Există doi Saul pe care Norman Manea îi cunoaşte în America şi care sunt legaţi întrucâtva de Romania Jormania: Saul B. şi Saul S. Primul este desigur Saul Bellow, căsătorit câţiva ani cu Alexandra, fiica fostului ministru al Sănătăţii din guvernul Petru Groza, Dimitrie Bagdasar. Cel de al doilea este Saul Steinberg (1914-1999), renumit grafician născut în Romania, colaborator constant la celebra revistă The New Yorker. Steinberg continuă să fie fascinat (şi totodată oripilat) de numeroase cuvinte româneşti, pe care nu încetează să le invoce, cu etimologie cu tot. Se înşeală în privinţa lui „cică”, care nu este, desigur, de origine turcă.