luni, 16 ianuarie 2012

☺☺☺ Julian Barnes – O istorie a lumii în 10 ½ capitole


Ca orice cititor, aveam şi eu aşteptări când m-am apucat să citesc cartea lui Julian Barnes, O istorie a lumii în 10 ½ capitole (Nemira, 2011). Sigur că nu credeam că am să dau peste o versiune contemporană Orelor astrale ale omenirii, vetustul volum al lui Stefan Zweig, sau peste o încercare de a repovesti istoria umanităţii. şi nici o replică literară a celebrului 8 ½ fellinian din cinematografie. Nici vorbă de aşa ceva. Barnes ne propune unsprezece bucăţi pe teme vag înrudite care pot ilustra, e drept, momente din istoria mare, cum e la modă să se spună acum.

Câteva fire par totuşi să ţină la un loc piesele din volum. Cele mai groase sunt legenda arcei lui Noe şi prezenţa, în unele din povestiri, a unor fiinţe mici, care se salvează de potop strecurându-se incognito pe corabie, dar vor avea ulterior o contribuție importantă la acţiunea distructivă a timpului. N-am să spun aici despre ce creaturi e vorba ca să nu stric pofta altora de a citi cartea. Tonul îl dă primul din cele unsprezece capitole (Pasagerul clandestin), a cărui acţiune este plasată pe arca lui Noe, văzută ca o alegorie a unei societăţi umane represive, condusă de lideri autoritari şi obtuzi (patriarhul biblic şi fiii acestuia). În Războaiele religioase (cel de al treilea capitol) regăsim micii intruşi sabotând stabilitatea unui scaun episcopal, iar mimarea stilului documentelor juridice medievale atinge un grad înalt de măiestrie. Julian Barnes e, se pare, în elementul lui ca satiric al întocmirii obtuze a lumii.  

Obsesia arcei, a voiajelor pe mare şi a naufragiilor se manifestă din plin pe întreg parcursul cărţii. Multe capitole sunt evocări sau tratamente literare ale unor incidente atestate (putem menţiona aici sechestrarea vasului de croazieră din Musafirii, catastrofa vasului Medusa din Naufragiul sau cazul evreilor de pe vasul St. Louis din Trei istorii simple, despre care s-a făcut şi un film pe care l-am văzut, dar pe care mi-e lene acum să-l caut pe imdb.com). Unele piese par încercări se satirizare (destul de groasă, e drept) a comportamentului uman (ca în Contra curentului, unde caracterele mici sunt puse în evidenţă de un incident petrecut cu ocazia unor filmări în jungla sud-americană). Paranteza (antepenultimul capitol) e o suită de reflecţii despre iubire care par făcute de un personaj auctorial. Textul vine cam ca nuca-n perete, e împănat cu reflecţii grave şi nu reuşeşte decât să scadă tensiunea de până acum. Din fericire, Proiectul Ararat (textul imediat următor, al zecelea) recuperează din scăderile precedentului capitol. Tema arcei lui Noe revine în forţă în povestea lui Spike Tiggler, fost astronaut american care, revenit dintr-o misiune pe Lună, e lovit de un fel de fervoare religioasă care îl împinge într-o expediţie pe Ararat pentru a recupera rămăşiţele ambarcaţiunii legendare. Călătoria pe muntele mitic mai fusese întreprinsă şi de două domnişoare bătrâne din Scoţia, cu peste un secol în urmă şi e subiectul altei povestiri. Capitolul final, intitulat Visul, e relatarea la persoana I a unei şederi în rai, cu tot cortegiul de observaţii despre un loc care pare a nu se conforma deloc așteptărilor comune.

O istorie a lumii în 10 ½ capitole e o carte inegală, scrisă fără îndoială cu inteligenţă şi, pe alocuri, cu multă vervă. De la ironia vecină cu sarcasmul până la reconstituirea bazată pe documentare minuţioasă avem destule ingrediente ale succesului de public. Unele lungimi şi repetiţii, mai ales în partea mediană (cea consacrată iubirii), fac ca cititorul să fie mai puţin mulţumit lectură, oricare i-ar fi fost aşteptările iniţiale.

Niciun comentariu: