miercuri, 18 ianuarie 2012

☺☺☺☺ Lucian Boia – Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950

Am scris în ultimii ani despre atât de multe cărţi ale lui Lucian Boia că nu mai e mult şi au să-mi iasă vorbe că am contract de promovare cu autorul sau măcar cu editorul lui. Sigur că nici vorbă de aşa ceva, dar ce să-i faci, dacă scrie omul cărţi interesante. La fel şi cea mai recenta apariţie (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas 2011). Chiar dacă nu e de o zguduitoare originalitate, metafora din titlu e foarte plastică şi exprimă foarte bine situaţia în care s-au trezit prinşi reprezentanţii intelighenţiei naţionale într-o ţară precum România, care a trecut, în curs de numai un deceniu, printr-o succesiune ameţitoare de regimuri politice. De la relativa democraţie (termenul îi aparţine autorului) din 1937, trecând prin dictatura regală, statul naţional-legionar, regimul Antonescu urmat de o scurtă perioadă de reviriment anemic al democraţiei şi până la instaurarea deplină a regimului comunist, s-a experimentat in vivo aproape întreaga gamă de posibilităţi politice.

Subiect vast, fără îndoială, la tratarea căruia autorul trece metodic, deschizând volumul cu o listă de personaje, incompletă fără îndoială, cuprinzând 120 de nume reprezentative pentru perioada în cauză. Tratarea materialului e în bună măsură cronologică. Se pleacă de la frământările tinerei generaţii (capitolul Ofensiva tinerilor, cu intrarea zgomotoasă în scenă a lui Eliade, Noica, Cioran, Ionesco, Sebastian şi contestarea consacraţilor) şi se trece prin agitatele mişcări naţionalist-antisemite ale anilor 1930 (Naţionalişti şi democraţi, evrei şi antisemiţi). Lumea academică e prezentată în secţiunea Profesori şi academicieni, Carol al II-lea îşi are capitolul său, ca şi legionarii, regimul Antonescu şi perioada războiului. Urmează tragerea definitivă a cortinei (precedată de un scurt intermezzo, 1944-1945) şi anii 1948-1950, care marchează înfrângerea oricărei forme de neconformare şi neadeziune la politica şi valorile oficiale.

În asemenea vremuri vitrege, fiecare intelectual şi-a condus cum a putut bărcuţa pe apele agitate. Ca să recurg la o succesiune de metafore marinăreşti, au existat navigatori neîntrecuţi, care au căzut în picioare aproape indiferent de regim (cazuri notorii: Mihail Ralea, G. Călinescu, Al. Rosetti, Sadoveanu, Cezar şi Camil Petrescu), marinari ghinionişti (precum câţiva din corifeii mişcării legionare, pedepsiţi atât de Antonescu, cât şi ulterior, de comunişti, gen P.P. Panaitescu) şi foarte rare cazuri de catarge perfect verticale (echilibratul critic Pompiliu Constantinescu sau cunoscutul savant anatomist Gr.T. Popa, care a sfârşit-o de altfel foarte prost). Se vede de la distanţă că plutonul oportuniştilor a fost mult mai compact şi mai numeros decât al inşilor cu coloană vertebrală, după cum la fel de adevărat e şi ce spune Boia, anume că dacă noi cunoaştem, post factum, deznodământul evenimentelor, „cei de-atunci n-aveau cum să ştie”.

De altfel echilibrul şi nuanţarea permanentă a judecăţilor sunt două din caracteristicile constante ale abordărilor autorului, care insistă nu odată că ar fi greşit să-i judecăm pe oamenii anilor 1930-1940 după standardele noastre. Tonul e sobru (deşi nu lipsit de expresivitate în schiţarea portretelor). Din când în când însă, îşi fac locul şi exclamaţii ironice pe care istoricul nu va fi fost în stare să şi le reprime, într-atât de respingătoare sunt derapajele de la orice standarde morale. De exemplu, scriind despre Zaharia Stancu, care îi înfiera pe legionari după ce regele începuse să îi prigonească, Lucian Boia ricanează: Cât curaj îi va fi trebuit lui Zaharia Stancu să scrie aceste fraze [citate anterior în text], chiar în momentul când regele declanşase vânătoarea de legionari!

Dacă până în 1945 situaţia a fost de multe ori dramatică, după venirea la putere a guvernului comunizant al lui Petru Groza lucrurile devin tragice, iar gama de opţiuni se îngustează până la a dispărea. Unii ajung în închisoare (destui mor acolo), alţii sunt puşi ani întregi sub embargo (caz notoriu, Arghezi, cu toate păcatele lui, refuză să scrie un articol remunerat cu un salariu anual), în vreme ce foarte, foarte mulţi (adaptabilii, cum îi etichetează Lucian Boia) coabitează perfect cu noul regim, care îi răsplăteşte cu funcţii şi cu sume exorbitante pentru vremurile acelea.

Rolul de moralist după război e nu doar incorect, ci şi neproductiv. Cel mai important mi se pare să încerci să pricepi ceva din ce s-a întâmplat şi mai ales să vezi în ce măsură evenimente şi comportamente trecute pot servi drept învăţătură pentru prezent, oricât de tocit ar suna termenul. Cunoaşterea trecutului ne-ar arăta, de pildă, cât de ridicule sunt poziţiile care atribuie intelighenţiei un rol mesianic, de salvare a naţiei, şi cer chiar ca reprezentanţii acesteia să se substituie politicienilor şi să preia conducerea ţării. Că e o pretenţie de-a dreptul caraghioasă o arată şi situaţia prezentată în această carte de Lucian Boia, care exemplifică prin efemerul (şi impotentul) guvern Goga-Cuza, cel mai intelectual guvern din istoria României, format practic numai din universitari şi academicieni şi condus de un poet. În fine, dacă tot suntem la capitolul învăţături, să reţinem şi că regimurile autoritare nu se instalează peste noapte. Până şi regimul comunist a avut nevoie de o serie de paşi mărunţi, în aparenţă inofensivi (dar decişi) pentru a se impune definitiv, ca şi de complicitatea, uneori tăcută, alteori interesată, a multor intelectuali. Lectura cărţii lui Lucian Boia e nu doar captivantă, ci şi de natură să ne facă să privim mai limpede vremurile pe care le trăim.

PS Privesc cu toată simpatia manifestaţiile îndreptate împotriva actualului regim politic din România şi, chiar dacă din motive perfect obiective nu pot participa la ele, le susţin fără echivoc.