miercuri, 4 ianuarie 2012

☺☺☺ Dino Buzzati – Marele portret


Fără a fi un pasionat al romanelor poliţiste, ştiu că ele sunt de două mari tipuri: cele construite pe tipicul „cine-i criminalul?” şi cele care exploatează schema „îl prinde sau îl scapă?”. Cât despre cărţile SF... specia nu mă atrage nici măcar cât cea poliţistă, dar am senzaţia că şi aici se pot face încadrări de tipul „poveste cu monstru cu tentacule şi borş verde” versus mai spiritualizatul patternflash-uri sau descărcări luminoase cu semnificaţii adânci”. Dacă admitem că e roman ştiinţifico-fantastic (şi probabil că e, oricât ne-am strădui să găsim încadrări mai originale), Marele portret de Dino Buzzati (Polirom, 2003) face parte probabil din această a doua categorie.

Cartea începe cu o introducere minimală, deşi cuminte (sau poate doar caricaturizând stilul balzacian), care conţine – in nuce – intriga poveştii:

În aprilie 1972, profesorul Ermanno Ismani, în vârstă de patruzeci şi trei de ani, titularul Catedrei de Electronică de la Universitatea din X, un bărbat mărunt, gras, vesel din fire, dar fricos, primi o scrisoare din partea Ministerului Apărării, care îl ruga să ia legătura şi să discute cu colonelul Giaquinto, şeful Biroului Studii. Invitaţia era urgentă.

Ismani nu va reuşi să afle decât că e vorba de un proiect ultrasecret, de o instalaţie construită la o bază militară din munţi, unde era necesară prezenţa lui ca specialist timp de doi ani. Primea în schimb bani frumoşi şi îşi putea lua şi soţia, pe Elisa. Zis şi făcut, pleacă soţii Ismani, pe drum însoţitorii lor militari nu sunt în stare să le dea detalii despre proiectul misterios. Se instalează o atmosferă de angoasă difuză pe care o cunoaştem din alte scrieri ale lui Buzzati, nu în ultimul rând din Deşertul tătarilor. Sosiţi în locul cu pricina, Ermanno şi Elisa fac cunoştinţă cu ceilalţi doi tehnicieni, Strobele şi Endriade şi încep să priceapă despre ce e vorba. De fapt de aici înainte autorul se debarasează de Ismani ca de o şosetă murdară; personajul pare să fi devenit inutil, iar interesul de concentrează pe ceilalţi.

Pricepem în cele din urmă că proiectul nu e o bombă atomică (cum bănuise multă vreme Ismani), ci un imens creier electronic, care ocupă un întreg complex de clădiri şi instalaţii care de care mai sofisticate. Suntem în plină anticipaţie ştiinţifică (chiar dacă uşor low tech, din motive pe care nu e nevoie să le explic), căci cartea e scrisă în 1960, iar evenimentele se petrec în 1972 (an în care de altfel va muri şi autorul). Conceput să poată gândi ca un om, imensul agregat cibernetic (denumit, cu totul neinformativ, Numărul Unu) e minat de la bun început de imperfecţiuni... omeneşti, căci inventatorul său, Endriade, îl înzestrează cu trăsături preluate de la Laura, prima lui soţie, moartă într-un accident, care îl mai şi traducea pe deasupra.

De aici un lung şir de clişee şi motive, din care se detaşează cel al demiurgului care îşi scapă creaţia de sub control, oarecum pe linia Ucenicul vrăjitor, Pigmalion/Galateea sau Orfeu/Euridice. Numărul Unu dezvoltă un anumit gen de limbaj, pe jumătate vocal, pe jumătate telepatic, de vreme ce poate fi înţeles numai de cei care empatizează cu măgăoaia. Apoi, capabil de evoluţie şi autoadaptare, începe să se simtă femeie, are dorinţe trupeşti (greu de satisfăcut, de altfel; unde eşti tu, Blaga, cu al tău Daţi-mi un trup, voi munţilor) şi aşa mai departe, până devine periculos şi trebuie dezactivat. De altfel nu cred ca vreunul din cititorii cărţii să fi avut impresia că lucrurile astea se pot termina cu bine.

Marele portret nu e, probabil, o mare capodoperă, dar oferă pe spaţii mici măsura artei lui Buzzati. Unora atmosfera de angoasă obţinută prin sugerare mai degrabă decât prin numire directă, caracteristică de altfel autorului, le poate părea datată şi învecinată cu un expresionism care şi-a cam trăit traiul. Iubitorii de SF ar putea obiecta că există tratamente mult mai reuşite ale temei. Mie tocmai caracterul puţin desuet mi s-a părut unul din atuurile cărţii, deşi e vorba de un efect involuntar, de un rezultat al transformărilor pe care le-au suferit înseşi imaginaţia şi aşteptările cititorului în ultima jumătate de secol.   

13 comentarii:

capricornk13 spunea...

Sunteţi foarte tranşant cu scrierile SF, care nu ştiu dacă merită caracterizarea dvs. SF-ul de calitate tratează exact aceleaşi mari teme ale umanităţii pe care le explorează literatura "mainstream". Nici măcar perspectiva nu diferă esenţial, iar eforturile imaginative şi speculative ale autorilor sunt de admirat. Dealtfel presupun că sunteţi un admirator al fraţilor Strugaţki, de exemplu, deci ştiţi ce vreau să spun :)

Micawber spunea...

@ capricornk13

Ehe, daca ar fi pe merit, ar fi o cu totul alta lume, nu-i asa?

eva spunea...

Bine v-am regăsit, Micawber, în noul an.:)

1. Sunt sensibilă la Buzzati, m-a cucerit la 17 ani cu ,,Il segreto del bosco vecchio''. Apoi, i-am văzut şi anumite limite, dar tot o mare dragoste rămâne...:)

2. Vă împărtăşesc rezistenţa la SF. Am citit numai ,,Solaris'' din întreg genul ăsta.(A propos, frumoasă carte.) Am toată stima pentru autorii ei şi pentru pasionaţi, dar sunt incompatibilă.:)

Micawber spunea...

@ eva

Multumesc pentru urare - sa avem spor in activitatea noastra de bloggeri!

Cu SF-ul e si simplu, e si complicat - nu m-a prins genul si gata, in rest, toata stima. Buzzati imi place si mie, chiar cand nu scrie capodopere.

capricornk13 spunea...

@micawber: Da, o lume mai bună! :)
Depăşind gluma inevitabilă, cred că sunteţi de acord cu mine că aţi caricaturizat măcar un pic...
@eva: Solaris e mai "SF" şi mai complicată decât alte capodopere ale genului, m-aş mira foarte tare să fii rezistentă la unele scrieri la care mă gândesc eu dacă ţi-a plăcut Solaris... pe de altă parte înţeleg reţinerile, deşi mi se pare păcat :)

eva spunea...

capricornk13

nu, nu ,,reţineri'' ar fi cuvântul potrivit. Să-ţi explic: la mine cu dragostea de literatură e ca şi cu acel ,,je ne sais quoi'', abia după aceea vine analiza, ca să zic aşa.:) Un gen îmi place sau nu(un autor, o carte) etc. Cu toate acestea, mă pot lăsa surprinsă.

Transpus în ceva mai prozaic, aş zice că preferinţa mea pentru anumite cărţi e o ,,chimie''(= un complex foarte personal de opţiuni)cum se zice în dragostea-eros. Un fel de animus.:)Şi să ştii că acest principiu hedonist amestecat cu aspiraţie l-am întâlnit în analizele lui Matei Călinescu în termeni diferiţi şi mult mai expresivi, referindu-se desigur la cum preferăm anumite cărţi şi nu altele. E o alegere foarte intimă în fond, deci impudică a fi explicată.

Micawber spunea...

@ capricornk13

Am caricaturizat, se vede si de pe Marte, dar asta nu inseamna ca ma entuziasmeaza SF-ul.

capricornk13 spunea...

@eva: inteleg, iar concluzia ta e frumoasa si corecta :)
@micawber: nu trebuie sa va entuziasmeze, desigur, eu mi-as dori numai sa incercati sa nu-l respingeti de plano; in egoismul meu cred ca v-ar placea unele lucruri :)

Micawber spunea...

@ capricornk13

Ca sa parafrazez zicerea cu "urasc tradarea, dar..." as zice ca nu-mi displac cateva carti SF, dar genul in sine nu-mi spune mare lucru. Si-s atatea altele de citit, ca zau daca o sa am vreodata timp sa ma apuc la modul serios de chestia asta.

Cinabru spunea...

Dupa cateva tentative de a-l citi, am reusit sa-l duc la bun sfarsit. Dezamagitor, si e prima oara cand trebuie sa spun asta despre un Buzzati. Nu stiu daca a fost un experiment de care s-a plictisit de la bun inceput, daca a fost un pariu ”pot sa public si sa vand chestia asta”, daca pur si simplu nu a reusit. Ca in Southpark, i don't know, I don't wanna know, I'm out. I'm not playing anymore.

Micawber spunea...

@ Cinabru

Desigur, n-am de unde sa stiu care sunt preferintele si asteptarile dvs. literare. Cu toate astea, nu mi se pare un text greu de citit. Sau probabil l-ati lasat din mana de suparare ca nu corespunde unei anume expectatii, ca dificil nu e.

Cinabru spunea...

Nu, nu in sensul de dificil de citit. Pur si simplu citeam si nu aparea acel farmec, acea melodicitate, nu era nimic din ce ma obisnuisem la Buzzati. Abandonam dupa cateva pagini si dupa ceva vreme iar incercam, si iar aceeasi senzatie. Il trec la dezamagiri.

Anonim spunea...

He he ... cartea asta a fost şi dramatizată, adică a ajuns teatru radiofonic la Exploratorii Lumii de Mîine ... ţin minte că era George Constantin pe post de Ismani ...